Inerţia. Instrucţiuni de aplicare la cazul românesc


Am auzit pentru prima oară de inerţie imediat după 1989, la primele ore de fizică. Cum n-am avut niciodată o înclinaţie specială pentru ştiinţe, ceea ce am reţinut, ceea ce îmi amintesc şi astăzi, este lecţia despre inerţie şi nimic mai mult. Se întâmpla undeva în sudul României, nu în Oltenia profundă, dar pe aproape. Profesoara venise din Moldova şi eu unul auzeam pentru prima dată un moldovean vorbind. Pesemne că nu eram singurul, de vreme ce, de fiecare dată când profesoara noastră de fizică începea să vorbească, mai mereu câţiva izbucneam în râs, ignoranţi cum eram şi cu libertatea, abia câştigată, urcându-ni-se adesea la cap. Ea era probabil în primul an de învăţământ. Ţin minte că se înroşea, încerca să ridice tonul dar, fatalmente, cu cât vorbea mai mult, cu atât reacţia noastră era mai brutală. Mă rog, poate că şi exagerez acum proporţiile evenimentului, dar ceea ce vă pot spune cu siguranţă este că el a avut loc. Era primul sau al doilea an în care profesorii şi învăţătorii nu ne mai băteau. Bine, o mai făceau din când în când, dar nu cu regularitatea de dinainte. Erau ani tulburi, când nimeni nu ştia încotro ne vom îndrepta şi încercam cu toţii să învăţăm din mers cum să fim normali. Rezultatele erau, desigur, departe de a fi satisfăcătoare.… Citește mai mult Inerţia. Instrucţiuni de aplicare la cazul românesc

Vă rog să nu mă mai ci-tiţi! O autocritică


De când am ajuns în India sau, mai exact, din momentul în care am avut internet, ascult cu religiozitate, aproape în fiecare seară, ştirile din România. Nu că m-ar mistui un năvalnic dor de ţară, dar simt cumva că trebuie să rămân conectat, cine ştie ce se poate întâmpla?! Poate se mai taie salarii, poate se măresc impozite, poate apare vreun nou formular pe care, cetăţean conştiincios, trebuie să îl completez… Uitaţi, de pildă, aşa am aflat de recensământ. Am alergat din site în site să găsesc un formular online. E drept că nu l-am găsit (sunt convins că vina îmi aparţine!), de aceea declar pe proprie răspundere că, dacă rezultatele recensământului vor spune că România are 19.000.000 de locuitori, ea, de fapt, are 19.000.001. E o veste bună, zic. Demografic vorbind… E doar un exemplu care mă face să cred că am dreptate: trebuie să urmăresc ştirile. Numai că, zi de zi, ascultând şi citind ştiri din România, am ajuns la o altă concluzie despre care mi-a fost jenă să vorbesc public până acum: sunt eminamente, fatalmente, irecuperabil ignorant. Deşi vorbesc limba română, cunosc literele alfabetului şi le folosesc în scris, sunt un soi de analfabet, de vreme ce nu reuşesc să percep mesajul. El nu mai are pentru mine coerenţă. E clar. Alternativă nu există; dacă eu n-aş fi ignorant, ar însemna, pe cale de consecinţă, că cei care emit mesajele pe care eu nu le pricep, sunt. Or, ei sunt prea mulţi. Mulţi şi în importante posturi decizionale.… Citește mai mult Vă rog să nu mă mai ci-tiţi! O autocritică

Reforma trece, năravurile rămân (I.L Caragiale)!


Cine îşi va îndrepta atenţia spre istoria noastră recentă, spre, să zicem, timpul scurs din 1989 şi până acum, va ajunge la aceeaşi concluzie la care ajunsese bătrânul Caragiale în secolul XIX: nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alţii, nici mai aşa, nici mai pe dincolo, suntem doar un aluat… nedospit. Suntem încă neterminaţi. Şi cum nimic nu e mai firesc decât aroganţa aluatului nedospit de a se considera pâine de cea mai bună calitate sau chiar cozonac, aşa şi noi avem adesea senzaţia că inventăm apa caldă şi mersul pe jos. Odată ce aluatul se va fi dospit, vom afla din scripte vechi că atât apa caldă, cât şi mersul pe jos erau acolo încă de dinainte ca noi să le fi inventat. Acum, întrebarea care se pune este: cât timp îi trebuie aluatului să dospească şi, mai ales, dacă procesul de dospire se poate produce fără ca aluatul să facă vreun cât de mic efort în direcţia asta?!… Citește mai mult Reforma trece, năravurile rămân (I.L Caragiale)!

All of Us Cry in the Same Manner, Each of Us Laughs Differently?!


Seen as two opposite literary forms some millennia back, tragedy and comedy cannot be perceived today as a dichotomy, but as two different sides, facets of the same reality. If, for Aristotle, tragedy was characterized by seriousness and dignity, stirring fear and pity in the audience and, finally, catharsis, for the same Greek philosopher, comedy was completely different from the concept of mimesis (in Aristotle’s view, the entire literature was mimesis i.e. imitation of life). Later on, these two genres became indistinguishably mingled, as literature evolved according to the social evolution of all of the society. This kind of sophistication emerged also from the idea, expressed, among others, by Oscar Wilde, that literature was not imitation of life (mimesis), but merely life was imitation of art. However, a distinction still exists today: while literary tragic elements have the capacity to address to a large, universal audience, comic elements still depend on various national and cultural approaches. Consequently, this is the main idea which the present paper aims to discuss. While irony and black comedy are linked to a specific cultural context without which the whole effect of comic is sometimes destroyed or, at least, altered, tragedy is based upon elements universally understandable, such as death or suffering. In relation to language, the comic elements are far more dependant. A satire, a parody, a pamphlet contain in themselves a sort of limitation, a sort of familiarity between the reader and a precise context, linguistic, social, political, ideological a. s. o. Luckily enough, in our times, there is a very thin line between comedy and tragedy, much thinner that it could have ever been imagined by a human being in Aristotle`s time.… Citește mai mult All of Us Cry in the Same Manner, Each of Us Laughs Differently?!