Vă rog să nu mă mai ci-tiţi! O autocritică



De când am ajuns în India sau, mai exact, din momentul în care am avut internet, ascult cu religiozitate, aproape în fiecare seară, ştirile din România. Nu că m-ar mistui un năvalnic dor de ţară, dar simt cumva că trebuie să rămân conectat, cine ştie ce se poate întâmpla?! Poate se mai taie salarii, poate se măresc impozite, poate apare vreun nou formular pe care, cetăţean conştiincios, trebuie să îl completez… Uitaţi, de pildă, aşa am aflat de recensământ. Am alergat din site în site să găsesc un formular online. E drept că nu l-am găsit (sunt convins că vina îmi aparţine!), de aceea declar pe proprie răspundere că, dacă rezultatele recensământului vor spune că România are 19.000.000 de locuitori, ea, de fapt, are 19.000.001. E o veste bună, zic. Demografic vorbind… E doar un exemplu care mă face să cred că am dreptate: trebuie să urmăresc ştirile. Numai că, zi de zi, ascultând şi citind ştiri din România, am ajuns la o altă concluzie despre care mi-a fost jenă să vorbesc public până acum: sunt eminamente, fatalmente, irecuperabil ignorant. Deşi vorbesc limba română, cunosc literele alfabetului şi le folosesc în scris, sunt un soi de analfabet, de vreme ce nu reuşesc să percep mesajul. El nu mai are pentru mine coerenţă. E clar. Alternativă nu există; dacă eu n-aş fi ignorant, ar însemna, pe cale de consecinţă, că cei care emit mesajele pe care eu nu le pricep, sunt. Or, ei sunt prea mulţi. Mulţi şi în importante posturi decizionale.

De pildă, un primar de sector în Bucureşti, invită câteva profesoare de la el din parohie la o petrecere de 8 Martie. Petrecere cu stripperi. Şi profesoarele merg. Şi se distrează. Şi declară asta public. Apoi, citesc un articol care militează pentru reinstaurarea pedepsei cu moartea. Şi cititorii comentează. Şi mulţi sunt de acord. Până să apuc să-mi revin, ascult cum un parlamentar român cu nume de poet mioritic (William Brânză), merge la prostituatele românce din nu ştiu ce stat european şi le oferă flori. Şi asta devine public. Până să mă dumiresc ce şi cum e cu prostituţia şi în ce măsură demersul e unul legal, citesc încă una. Un alt parlamentar declară public că Holocaustul nu a existat în România. Dar eu am citit altceva. Am văzut fotografii. Am citit jurnalul lui Mihail Sebastian. Şi înţelesesem din toate astea că a fost Holocaust. Vădit confuz, îndoindu-mă nu numai de capacităţile mele intelectuale, dar şi de sănătatea mea psihică, continui să citesc şi să ascult. Când salariile s-au tăiat cu 25%, am auzit analişti şi jurnalişti militând pentru revenirea la veniturile iniţiale. Am auzit guvernanţi spunând că nu sunt bani. Acum Guvernul vrea să revină parţial la veniturile de dinainte de tăiere. Jurnalişti şi analişti vorbesc despre pericolul de a nu se menţine echilibrul bugetar. Plus că ratingul de ţară va scădea. Şi… e vorba de acelaşi Guvern. E vorba de aceiaşi analişti şi jurnalişti. În nu ştiu ce judeţ, Ambulanţe de vreo 100.000 de euro bucata stau în garaj pentru că nu pot fi angajaţi medici care să lucreze pe ele. Dar preţul unei ambulanţe e sub venitul salarial anual al unui doctor! În loc de 10 Ambulanţe inutile, poţi avea 8 funcţionale, iar cu restul  banilor se pot plăti medicii. Într-un alt oraş, s-a închis spitalul. Dar el abia fusese retehnologizat! Peste iarnă, Primăria a încălzit clădirea (cu bani mulţi!), pentru a nu se distruge aparatura. Preşedintele statului le informează râzând pe jurnaliste că, în urma promulgării legii împotriva violenţei domestice, bărbaţii nu le vor mai bate. Şi râde sincer. Îmi pierd simţul umorului. Un alt important lider politic intră în direct într-o emisiune şi comentează o fotografie în care se disting cu destulă claritate fesele premierului în funcţie la acea dată… Mă întreb dacă asigurările mele medicale includ şi consultaţii la psiholog. Sau, ar trebui să merg direct la psihiatru…

    De regulă, când atâtea lucruri absurde se petrec în jurul tău, de vină nu sunt lucrurile, ci modul tău de a le percepe. Îmi aduc aminte că, pe vremea când eram mai tânăr şi trebuia să merg la Facultate, la Jurnalistică şi Ştiinţe Politice ajungeau cei mai străluciţi dintre colegii mei. Eu, mediocru, cu o medie la Bac de doar puţin peste 9, am ajuns la Administraţie Publică şi apoi am făcut Filologia. Între timp, am absolvit şi eu şi străluciţii mei colegi. Ei, teoretic, sunt acum jurnalişti. Sau oameni politici. Poate că pe unii dintre ei îi ascult şi îi citesc. Aşadar, fără umbră de îndoială, eu, mediocrul, nu mă pot ridica la nivelul de înţelegere care se cere de la un cetăţean responsabil al patriei noastre. Trebuie să-mi fac autocritica. Am rămas blocat în ficţiunile pe care le citesc, mi-a plăcut atât de mult Orwell (1984) încât sunt captiv în cine ştie ce realitate ficţională. Eşuez permanent în a înţelege normalitatea ce mă înconjoară. Am citit de curând că medicul ce obişnuia să mă evalueze psihologic la începutul fiecărui an şcolar a fost arestat pentru luare de mită. Acelaşi medic mă declarase în mod repetat apt pentru a fi profesor. Acum, prin forţa împrejurărilor, voi fi evaluat de un altul. Şi poate că rezultatele vor fi ceva mai relevante.

Şi mai îngrijorător, mai am obiceiul, din când în când, să scriu pentru „Acum” sau alte reviste. Cititorii mei, unu, doi, câţi vor fi ei, au fost expuşi ani de zile, unor idei exprimate de un sociopat (subsemnatul). În 1964, într-o dramatizare a piesei de teatru „Titanic vals” (Tudor Muşatescu), Birlic afirma în faţa alegatorilor: Iubiţi alegători, eu nu sunt orator şi nu vreau să siluiesc cu vorbe meşteşugite voinţa dumneavoastră, de aceea n-am să vă spun decât două cuvinte, şi aceste două cuvinte sunt: vă rog să nu mă vo-taţi. Vă rog să nu mă vo-taţi!!!

Aşijderea, îmi rog şi eu cititorii (cu mult mai puţini decât alegătorii lui Necşulescu): Vă rog să nu mă ci-tiţi! Vă rog să nu mă luati în sea-mă!!!      

Un gând despre „Vă rog să nu mă mai ci-tiţi! O autocritică

  1. Eu vreau sa va citesc in continuare pentru ca e intr-adevar uimitor si extrem de captivant cum transpuneti realitatea cotidiana „pe hartie” si ne prezentati India pe care mai mult sau mai putin ne-o imaginam. Asa ca „daca voi nu ma vreti eu va vreu”:)) si ce n-as da sa fiu in locul d-voastra…astept lecturile urmatoare…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s