Inerţia. Instrucţiuni de aplicare la cazul românesc

Am auzit pentru prima oară de inerţie imediat după 1989, la primele ore de fizică. Cum n-am avut niciodată o înclinaţie specială pentru ştiinţe, ceea ce am reţinut, ceea ce îmi amintesc şi astăzi, este lecţia despre inerţie şi nimic mai mult. Se întâmpla undeva în sudul României, nu în Oltenia profundă, dar pe aproape. Profesoara venise din Moldova şi eu unul auzeam pentru prima dată un moldovean vorbind. Pesemne că nu eram singurul, de vreme ce, de fiecare dată când profesoara noastră de fizică începea să vorbească, mai mereu câţiva izbucneam în râs, ignoranţi cum eram şi cu libertatea, abia câştigată, urcându-ni-se adesea la cap. Ea era probabil în primul an de învăţământ. Ţin minte că se înroşea, încerca să ridice tonul dar, fatalmente, cu cât vorbea mai mult, cu atât reacţia noastră era mai brutală. Mă rog, poate că şi exagerez acum proporţiile evenimentului, dar ceea ce vă pot spune cu siguranţă este că el a avut loc. Era primul sau al doilea an în care profesorii şi învăţătorii nu ne mai băteau. Bine, o mai făceau din când în când, dar nu cu regularitatea de dinainte. Erau ani tulburi, când nimeni nu ştia încotro ne vom îndrepta şi încercam cu toţii să învăţăm din mers cum să fim normali. Rezultatele erau, desigur, departe de a fi satisfăcătoare.

            Dar, să revin la subiect… Întotdeauna, în şcoala generală, ştiinţa a însemnat pentru mine o succesiune de cuvinte ce rezonau sec, dureros şi de neînţeles, cu forţa cu care ţi-ar fi căzut o nucă în cap. Ce-aş fi putut eu unul înţelege din inerția este rezistența oricărui corp cu masă la modificarea stării sale de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă, atunci când asupra sa nu acționează forțe externe?! Profesoara aceasta care vorbea ciudat ne-a vorbit, însă, despre un autobuz. Şi despre călătorii care, neavând locuri, stăteau în picioare. Când autobuzul frânează brusc, corpurile noastre tind să se mişte pentru ceva timp în direcţia iniţială. Asta înţelegeam până şi eu. Deci, aşa e cu inerţia… De atunci încolo, m-am gândit adesea la inerţie şi la câte lucruri pot fi explicate în România înţelegând acest concept, fie şi la nivelul minimal al unui neofit. De fiecare dată, în anii din urmă, când auzeam diverşi conaţionali deplângând o anumită stare de lucruri moştenită din comunism şi de care nu mai scăpăm odată, mă gândeam la autobuzul copilăriei mele şi la cum călătorii lui doreau să se mişte în aceeaşi direcţie, deşi mormanul acela de fiare vechi se oprea în urma unei frâne bruşte. În ştiinţă, calculând diferite variabile, se poate aproxima sau chiar şti cu siguranţă când un anume obiect, în anumite condiţii date, se va opri din mişcarea lui inerţială. De îndată ce, însă, transferăm inerţia din domeniul fizicii în domeniul socialului, variabilele sunt atât de multe şi mediul atât de imprevizibil, încât e imposibil a se poate aproxima fie şi deceniul în care o întreagă naţiune, un întreg corp social, se vor opri din mişcarea lor inerţială.

Isaac Asimov construieşte în ciclul Fundaţiilor o ştiinţă pe care o denumeşte psihoistorie. Ea se bazează pe teoria că orice comportament al unei mase poate fi previzionat, dacă analiza se referă la un număr suficient de mare de colectivităţi (la nivelul galaxiilor, în cărţile sale). Mai mult decât atât, acest comportament colectiv poate fi manipulat într-o direcţie sau alta. Deşi se întâmplă să îl consider pe Asimov cel mai important scriitor în materie de popularizare a ştiinţei, psihoistoria lui rămâne, totuşi, un experiment ficţional. Realitatea este că nimeni nu poate spune când anume va înceta influenţa forţelor inerţiale într-o ţară ca România, şi nici măcar dacă aceasta s-a produs sau nu deja. Important mi se pare, însă, ca în discuţiile noastre publice să se vorbească mai des despre inerţie. Despre cum atâtea decenii de comunism au destructurat această ţară, nu doar la nivel economic sau politic. Despre cum revenirea la normalitate e un proces îndelungat, atunci când memoria normalităţii nu mai există. Despre cum, în fiecare domeniu, o ţară ca România trebuie să lucreze metodic decenii, numai şi pentru a înlătura din minţile oamenilor (prin educaţie, nu vă gândiţi la altceva!) ceea ce alte decenii au aşezat acolo.

Asta nu înseamnă nicidecum acceptarea unei fatalităţi, ba, aş spune, dimpotrivă. Naţionalismele noastre deşănţate, protocronismele noastre, bigotismul nostru, provincialismul nostru… toate acestea, deşi nu atât de prezente ca în primii ani de după 1989, sunt încă reflexele unui corp care nu s-a oprit din mişcarea inerţială. Dacă România este un autobuz, dacă cetăţenii ei sunt călători, atunci deja frâna s-a produs: decembrie 1989. Numai că aceşti imaginari călători ai cestui imaginar autobuz continuă să meargă în aceeaşi direcţie. Unii se vor opri mai repede, alţii mai târziu. Depinde de starea în care i-a surprins frâna bruscă, depinde de viteza lor de reacţie de după frână, depinde de cei aflaţi în imediata lor apropiere, a căror mişcare îi influenţează. În primele momente de după, se va instaura poate panica, haosul, se vor elibera instincte de supravieţuire, călătorii vor începe să se lovească unii pe alţii, pentru a ajunge mai repede către ieşire, pentru a respira, fie şi cu o secundă înaintea celorlalţi, aerul de afară. Însă, marea frumuseţe a mişcării inerţiale e că ea nu poate ţine la nesfârşit. Poate fi, o vreme, întreţinută artificial de cine ştie ce factori imprevizibil.

    Lui Caragiale i se reproşa, deseori, că vorbeşte rău despre români, că ne înfăţişează străinilor într-o lumină proastă. El replica la toate astea, spunând că străinii ştiu şi ei cine suntem, că datoria lui e aceea de a critica, tocmai pentru că, în felul acesta, e mult mai folositor comunităţii. O fi avut sau nu dreptate, e o discuţie lungă, pe care n-o voi porni acum… Realitatea e că, abia în 1989 şi în anii de după, am realizat cât de adânc este comunismul implantat în noi. Câte false idei şi prejudecăţi avem despre noi înşine. Soluţia ar fi critica lor virulentă, toleranţa zero. Şi aici, însă, avem o problemă. Pamfletul e considerat la noi o specie la adăpostul căreia poţi scăpa de sancţiuni. Atacul la persoană, limbajul vulgar, toate sunt aşezate sub pălăria pamfletului. Mă tem că acesta e unul dintre factorii care prelungeşte nepermis inerţia. Când ne vom fi recăpătat, în discuţiile noastre publice, pe ecranele televizoarelor sau din difuzoarele radiourilor, tonul normal al vocii, inflexiunea firească a vocii unui om echilibrat, tolerant, capabil să asculte, atunci avem semnele revenirii către normalitate. Când vom fi capabili să vorbim despre noi (despre români) cu auto-ironie subtilă, cu degajare, fără încârncenare, fără sentimentul că avem neapărat de apărat sau construit o imagine, abia atunci deceniile de influenţă comunistă vor fi fost lăsate în urmă.