30 decembrie 1947. Momentul prăbuşirii noastre


 În anii din urmă, pe măsura evadărilor din spaţiul mult prea închistat al României, evadări nu numai fizice, am înţeles din ce în ce mai bine în ce măsură anticomunismul trebuie să fie la noi nu numai o opţiune intelectuală, rece, ideologică, ci una imperios necesară, obligatorie, sinonimă cu ideea de modernizare a acestei ţări. Noi nu suntem în situaţia lui Italo Calvino şi a tipului de intelectual pe care el îl reprezintă, nu ne aflăm în faţa discutării comunismului prioritar din perspectiva opoziţiei lui faţă de fascism şi nici măcar prin prisma filosofiei marxiste. La noi, comunismul se află înrădăcinat în atitudinile care ne definesc astăzi, în gesturile mărunte de zi cu zi, în fiecare aspect al existenţei noastre cotidiene şi, mai ales, în felul în care ne percepem pe noi înşine.

Majoritatea lucrurilor pe care credem că le ştim despre istoria noastră mai îndepărtată sau mai apropiată nu sunt altceva decât rezultatul direct al propagandei comuniste, al manualelor de istorie şi al filmelor lui Sergiu Nicolaescu, senzaţia de profundă incoerenţă a vieţii noastre politice şi sociale tot de acolo decurge, dinspre deceniile de propagandă iresponsabilă comunistă.

Cine vine astăzi şi ne demonstrează că Mihai Viteazul a ocupat Transilvania pentru că avea nevoie de bani pentru a-şi plăti armata de mercenari, că Vlad Ţepeş e prototipul domnitorului maniaco-depresiv, nicidecum conducătorul marii cruciade anti-otomane, că Ştefan cel Mare abia a aşteptat momentul în care Ţepeş se afla în dificultate, luptând cu turcii, pentru a-l ataca sau că Imperiul Otoman nu s-a împiedicat niciodată de Ţările Române în tentativa lui de a cuceri Europa, cine spune astăzi toate acestea e doar un ins lipsit de patriotism. Cine vorbeşte astăzi despre ridicolul ideii că noi, românii, nu am avut timpul necesar dezvoltării pentru motivul că am apărat Europa creştină de pericolul islamic al invaziei otomane nu e decât un anti-român veritabil. Nici nu contează substanţa şi esenţa argumentelor, de vreme ce un istoric precum Lucian Boia, deşi citit astăzi (cărţile lui se vând relativ bine), nu reprezintă nicidecum main stream-ul istoriografiei noastre. Cărţile sale ar trebui să devină în integralitate, dacă nu manuale de şcoală, atunci cel puţin parte a unei bibliografii obligatorii. Evul Mediu, profund mistificat de comunişti, nu e singura intervenţie brutală asupra istoriei noastre. Criminalul de război Ion Antonescu are postura romantică a unui erou, Armata Română are aura unui corp al păcii, soldaţii noştri au tras cu gloanţe oarbe, nu au făcut victime în rândul civililor, nu au ocupat teritorii, nu au comis nici măcar un singur act de violenţă gratuită, de barbarie inutilă. Şi-au apărat întotdeauna, de secole, biata ţărişoară.

Pe tărâm social, aceleaşi decenii de comunism au plantat în noi ideea unui soi de egalitate metafizică între cetăţeni, o egalitate nu în drepturi sau în faţa legii, ci una care merge mult mai departe; am fost educaţi în ideea că fiecare dintre noi ar trebui să fie beneficiarul direct al tuturor bunurilor produse în societate, fie că am contribuit sau nu la existenţa lor. Bogăţia, confortul material, trebuie să ne fie accesibil tuturor în aceeaşi măsură, fie că facem sau nu ceva pentru a le merita. Statul are rolul, conform acestei concepţii păguboase, de a aduna plus valoarea şi a ne-o distribui tuturora în mod egal. Consecinţa este lipsa de responsabilitate individuală, blamarea exclusivă a mecanismelor statale pentru propriile noastre neputinţe şi impotenţe.

Politic vorbind, tot din comunism avem Republica, formă statală atât de nespecifică nouă, judecând istoric, atât de artificial, forţat impusă de tancurile ruseşti, în dauna Monarhiei. De aici, o întreagă labilitate a instituţiilor româneşti ocupate de cetăţeni care nu-şi înţeleg rolul. Preşedintele nu ştie ce înseamnă să fie Preşedinte, Prim-Ministrul nu ştie ce înseamnă să fie Prim-Ministru, parlamentarul nu ştie ce înseamnă să fie parlamentar, primarul nu ştie ce înseamnă să fie primar ş.a.m.d. Bicameralismul românesc, atât de necesar unei ţări fără experienţă democratică, e privit la ca desuet. Ne trebuie mai puţini parlamentari, o singură Cameră, fără a ne gândi un singur moment că inconsistenţele legilor noastre, şi aşa destule în condiţiile unui Parlament bicameral, foarte probabil se vor dubla atunci când şi dacă vom avea o singură Cameră. Sistemul electoral e şi el, pe alocuri, o farsă, aşa cum o farsă au fost alegerile organizate în timpul comunismului. Ideea de reprezentativitate, ca şi alte mecanisme democratice, ne este încă străină.

Cu ceva timp în urmă, ca reacţie în urma unui text pe care l-am publicat, mi s-a reproşat că atribui toate relele României moderne comunismului. Nu făcusem asta, dar, mai apoi, am început să mă gândesc când anume, în istoria noastră, s-a produs ruptura, s-a fisurat evoluţia firească a societăţii româneşti. Cu siguranţă, România e un stat mult prea tânăr pentru a avea aşteptări prea mari de la ea. Cine ne compară cu Germania sau Marea Britanie ignoră, şi nu ar trebui să o facă, secolele de civilizaţie care ne separă de Apus. Cu toate acestea, momentele reformelor lui Cuza din a doua jumătate a secolului XIX, începutul de secol XX cu cele două Războaie Mondiale ale sale reprezintă tot atâţia paşi de recuperare a decalajului dintre noi şi Occidentul civilizat. Nu merită să discutăm nici despre Burebista şi Decebal, şi nici măcar despre Evul Mediu. Nu există o legătură serioasă, organică, între România modernă şi toate aceste fotografii ale istoriei noastre îndepărtate. Nici nu încerc să idealizez excesiv interbelicul românesc. El are scandalurile sale de corupţie, aşa cum lesne se poate vedea citind presa sau literatura vremii. Cert este, însă, că diferenţa de astăzi între România şi Europa apuseană e infinit mai mare decât era în perioada antecomunistă. Economiştii şi istoricii, deopotrivă, pot face această dovadă punând laolaltă cifrele.

Aşadar, concluzia firească este că momentul de ruptură al evoluţiei noastre fireşti, posibil a fi identificat cu o precizie aproape chirurgicală, este 30 decembrie 1947. Începând din acea zi de sfârşit de an, la doi ani de la finalul Războiului Mondial, România a deraiat şi a rămas în câmp vreme de 42 de ani, fiind depăşiţi de trenuri alături de care plecaserăm din aceeaşi gară, în acelaşi timp sau cu doar câteva ore în urmă. Aproape o jumătatea de veac, întreaga societate românească a fost destructurată şi mai apoi recompusă aberant, autist. A fost experimentul cu cea mai mare anvergură din întreaga noastră istorie modernă. Un experiment în totalitate ilegitim. Ce înseamnă asta? Că el nu a fost nici măcar rezultatul unei imature voinţe populare, de vreme ce Partidul Comunist, cu diferitele denominaţiuni pe care le-a avut de-a lungul vremii, a fost minoritar şi nesemnificativ. Nu există un singur domeniu al vieţii noastre politice, sociale, economice care să nu fi fost atins de ideologia comunistă. Vor spune unii că viziunea aceasta e reducţionistă, simplistă. Şi nepermis selectivă. Până la urmă, nu a reuşit comunismul eradicarea analfabetismului, industrializarea ţării, urbanizarea ei? Nu, nu a reuşit toate acestea decât la nivel declarativ. A eradica analfabetismul şi a-l înlocui cu un alt tip de analfabetism, nu e o mare victorie. Nu e suficient a-ţi învăţa cetăţenii să scrie şi să citească, e mult mai important să nu le restricţionezi accesul la lumea ideilor. E de preferat oricând un analfabet onest în analfabetismul său unui individ impregnat până la implozie de materialism dialectic şi proletcultism. România interbelică avea marele avantaj al deschiderii către marea cultură apuseană; ea ar fi dus, în timp, la o eradicare reală a analfabetismului. Industrializarea nu e deloc rodul influenţei comuniste. Ba dimpotrivă. Ea debutase înainte, cu sincope, cu inevitabile balcanisme, dar începuse în condiţiile unei economii de piaţă, cu limitele ei, desigur. A construi coloşi industriali şi a nu-i lăsa să funcţioneze conform legilor pieţei nu se poate numi industrializare. Urbanizarea României a fost, paradoxal, o neo-ruralizare. A transplanta ţărani de la sat la oraş, a le demola casele şi a-i deposeda de proprietăţi, nu înseamnă urbanizare. Toi aceşti oameni, rămaşi fără mijloacele lor de trai decent, au primit, e adevărat, apartamente în blocuri de la oraş. Însă, a confisca o casă, terenuri şi alte dependinţe şi a le înlocui cu câţiva metri pătraţi asupra cărora statul avea întotdeauna drept ultim de proprietate, nu echivalează cu o reală urbanizare, concept cum mult mai complicat, ce implică mentalităţi şi moduri de te raporta la existenţă.

Cei 42 de ani de comunism au însemnat, aşadar, nu doar o experienţă politică oarecare. De aceea, anticomunismul românesc, pentru a reveni la premiza acestui text, este o necesitate, punctul zero de la care se poate construi. Există în istoria oricăror naţiuni momente istorice precise ale căror consecinţe le-au remodelat, făcându-le ceea ce sunt astăzi, în secolul XXI. Pentru noi, momentul căderii, din care nu ne-am oprit în integralitate nici azi, mi se pare a fi fatidicul 30 decembrie 1947.

Un gând despre „30 decembrie 1947. Momentul prăbuşirii noastre

  1. Sunt de aceeasi parere, comunismul a corupt ce era bun in poporul asta. Sa nu uitam de unde a pornit totul, de la pierderea razboiului impotriva URSS am fost pedepsiti cu distrugerea elitelor si impunerea unui regim caricatura suportat de tancurile sovietice la inceput, apoi de romani spalati pe creier. Ticalosii, lumpenii au fost adusi la putere. Acum urmasii lor continua sa se mentina in conducere. Au pus mana pe ce mai avea valoare si influenteaza politicul.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s