Învăţăturile lui Mahatma Gandhi către poporul român


În 1927 şi, mai apoi, în 1929 apar cele două volume ale autobiografiei lui Mahatma Gandhi. Scrisă iniţial în gujarati, cartea a fost apoi tradusă în engleză şi revizuită de autor însuşi. Dincolo de nenumăratele referinţe strict locale, care pentru cititorul european rămân confuze şi ambigue, dincolo de trimiterile acestui text la o lume categoric incompatibilă cu sistemul social şi politic european, regăsim aici un pasaj a cărui înţelegere deschide perspective noi pentru priceperea convulsiilor prin care trecem astăzi, în anul de graţie 2012. Gandhi vorbeşte despre o eroare fundamentală pe care el, atunci, a avut puterea de a o recunoaşte, şi pe care noi, astăzi, riscăm să o repetăm: Hymalayan miscalculation. Când Gandhi îi invită pe indieni la nesupunere civică în sprijinul unei cauze altfel oneste, mişcarea ia proporţii şi se transformă într-una violentă, de necontrolat. Ceea ce, iniţial, deci, nu era altceva decât o luptă nonviolentă în sprijinul unor idei absolut onorabile, se transformă în chiar opusul ei, în băi de sânge şi confruntări directe, fizice, cu autorităţile.

Până aici, nimic nou. E, îndeobşte, cunoscut că masele, odată pornite masiv către mişcări de stradă, se abat de la scopurile iniţiale şi sfârşesc, nu de puţine ori, în huliganism. Ceea ce, însă, trebuie să fie subiect de reflecţie pentru noi sunt motivele pentru care Gandhi crede că acest lucru se întâmplă. Nu poţi îndemna către nesupunere civică decât acele mase care, înainte, au fost obişnuite cu respectul legii, spune el. Cu alte cuvinte, pentru a lupta împotriva unei ordini strâmbe, a unei legi strâmbe, trebuie ca luptătorul să fie, în prealabil, educat în respectul faţă de lege. Şi nu e vorba aici despre legi care implică valori morale. Ele sunt respectate în virtutea diferitelor forme de autocenzură (religie, morală etc.). Un om bine construit sau, de ce nu, bigot,  nu va fura, indiferent daca va avea sau nu o lege de respectat. Există, însă, legi care nu implică puternice elemente morale. La acelea se referă Gandhi. La capacitatea unei comunităţi de a se construi în jurul unor norme, unde regula e nu discutarea legii, odată promulgată, ci respectarea ei. Într-o ţară ca România (nu e, desigur, un exemplu singular), în care eşti întrebat la orice pas dacă vrei sau nu factură sau bon fiscal pentru cine ştie ce bun achiziţionat, în care regulile de circulaţie sunt încălcate fără a avea nici măcar cel mai mic sentiment al vinovăţiei, într-o astfel de ţară, nesupunerea civică nu e altceva decât o catastrofă. Nostalgia pe care o au unii şi alţii la gândul că în nu ştiu ce spaţiu al Europei sunt posibile mişcări de protest de amploare pe când la noi nu, enervarea altora pe incapacitatea mişcării sindicale româneşti de a se articula în marşuri stradale semnificative, măcar cantitativ dacă nu şi calitativ, sunt, cred, fără temei. A avea în stradă oameni educaţi în spiritul descurcăroşeniei, al compromisului minor generalizat cu legea sau reprezentanţii ei echivalează cu o eroare de proporţii hymalayene, dacă ar fi să ne întoarcem la terminologia folosită de Gandhi.

Aşadar, când lideri politici sau sindicali, jurnalişti sau diverşi membri ai societăţii civile invită populaţia la acte de nesupunere civică, ar trebui poate să aibă în minte eroarea care, în cazul indian, a dus la victime şi violenţe: nesupunerea civică poate fi practicată numai în cazul în care cei care o practică sunt pregătiţi pentru ea. Altfel, boicoturile democratice fireşti în orice democraţie aşezată, adunările stradale şi protestele legitime pot trezi în societate impulsuri şi instincte incontrolabile. În zilele noastre, ele generează în mod direct apetenţa către naţionalism, xenofobie şi rasism. Pentru ca o societate să se revolte eficient, ea trebuie, în prealabil, să aibă conştiinţa respectului faţă de lege şi autoritate, altfel, excrescenţele mişcărilor stradale sunt de neevitat.

Obiecţia majoră  care s-ar putea ridica este următoarea: dacă s-ar fi aşteptat ca societatea să fie pregătită în sensul celor afirmate de mine până acum, atunci nu ar fi fost posibile nici revoluţiile anticomuniste din Estul Europei şi nici cele din lumea arabă! Este, totuşi, aici vorba despre o cu totul altă paradigmă. A protesta împotriva unui regim care violează flagrant libertăţile fundamentale şi Drepturile Omului este o lege naturală a istoriei. Magma se acumulează şi erupe, aici nu sunt multe de spus. România, astăzi, ca şi Europa în ansamblul ei, nu se regăsesc în această situaţie. Ştiu că se vorbeşte la noi despre genocid comis de cine ştie ce guvern sau şef de stat, ştiu că se deplânge dictatura şi se folosesc cuvinte dure de fiecare dată când se descriu performanţele mediocre ale clasei politice conducătoare, oricare ar fi ea. Dar acesta nu e decât un abuz terminologic; bănuiesc că, la o analiză lucidă şi neviscerală, e destul de evident că nimic din ceea ce ni s-a întâmplat după 1989 nu poate fi aşezat sub umbrela genocidului. Aşadar, avântul revoluţionar de secol XIX sau cel de sfârşit de secol XX din ţările foste comuniste nu-şi mai găsesc astăzi justificare. Nu mai suntem acum în perioada în care revoluţiile, fie ele haotice şi violente, să fie mai necesare decât păstrarea status-quo-ului.  

România nu are, astăzi, un suficient de îndelungat exerciţiu al democraţiei, încât să fie pregătită pentru mişcări stradale masive. Inevitabil, fie protestatarii, fie cei care vor trebui să respecte ordinea publică, vor aluneca spre exces. În recenta noastră istorie, nu s-au produs maturizările necesare, aşezările fireşti în matca normalităţii. Cu siguranţă, nu suntem la stadiul moral şi cultural la care se aflau indienii înainte de partiţia din 1946-1947, dar nici nu ne-am însuşit, în spiritul lor, mecanismele democratice ale lumii apusene. Dacă în state cu mult mai avansate pe acest drum, precum Marea Britanie sau Spania, excesul e încă posibil, nu e greu de imaginat cam care ar fi proporţiile sale în cazul României. Tocmai aici găsesc eu un important semn al inteligenţei colective româneşti postdecembriste; la nivelul maselor, nu s-a produs înflăcărarea, avântul revoluţionar la care incită de ani buni mulţi dintre formatorii noştri de opinie. În absenteismul la vot sau în lipsa apetenţei pentru importante marşuri stradale nu disting semnele unui imobilism civic condamnabil, ci, dimpotrivă, tocmai simptomul unei normalităţi pe care o redescoperim, încetul cu încetul. Iluzia că cetăţeanul e posesorul puterii absolute atunci când are în mână o ştampilă de vot, masivă la primele alegeri (86% prezenţă la vot în 1990), s-a risipit astăzi (58,93% prezenţă la vot la alegerile prezidenţiale din 2004). Ea a fost înlocuită de prezenţa în viaţa cetăţii în momente punctuale, precise (a se vedea mitingul de la Târgu Mureş, în sprijinul doctorului Arafat sau cel de la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de şist printr-o anumită metodă discutabilă). Marile adunări cetăţeneşti din anii `90, în sprijinul unei forţe politice sau al alteia, nu mai pot fi posibile în zilele noastre. Comunistoidele coagulări de castă (mineri vs. intelectuali, spre exemplu), forme ale stupidei lupte de clasă ridicată la rang de instrument social, nu mai au nici ele aderenţii de altă dată. Şi toate acestea în condiţiile în care cei care ne vorbesc azi de pe ecrane, din paginile ziarelor sau din difuzoarele radiourilor şi le-ar dori din nou, confundându-le cu ceea ce ei numesc implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii.

În aceeaşi logică bizară se înscrie şi admiraţia nedisimulată, aproape reverenţioasă, faţă de amplele mişcări stradale ale grecilor. Ni se dau, adesea, drept exemplu, fraţii noştri într-ale ortodoxiei, de parcă modelul lor de protest ar fi vreo culme de atitudine civică. Doar trecerea timpului ne va spune cu cât anume gestul lor a întârziat readucerea Greciei pe linia de plutire. Până atunci, îl avem pe Gandhi şi constatarea lui, aparent paradoxală, în esenţă de bun simţ: protestul împotriva unei legi strâmbe se exercită eficient doar atunci când  protestatarul este crescut în spiritul respectării legii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s