Ficţiunea şi ruda ei mai săracă, realitatea


Text publicat în revista „Viaţa Românească”, nr. 3-4/2012

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1115_fictiunea-si-ruda-ei-mai-saraca-realitatea.html

 


                Din 2010, în fiecare an, sfârşitul lunii ianuarie mă găseşte în Jaipur (India), acolo unde se desfăşoară unul dintre cele mai importante Festivaluri de Literatură din Asia. Timp de mai multe zile, laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură, autori de succes din diverse zone ale mapamondului sau, pur şi simplu, copiii teribili ai literaturii universale de azi discută despre cărţile lor sau dezbat subiecte culturale dintre cele mai diverse. Anul acesta, anunţarea sosirii lui Salman Rushdie a stârnit valuri în India. Cartea sa, Versetele satanice, este încă interzisă în acest colţ al lumii. Din cauza refuzului Guvernului de la Delhi de a asigura suficiente măsuri de securitate, finalmente, Salman Rushdie nu a mai venit. Realitatea este că în Rajastan (statul a cărui capitală este Jaipur) se desfăşoară în 2012 alegeri statale. Ambele partide importante implicate în alegeri se tem de pierderea votului electoratului musulman. În semn de protest, trei scriitori prezenţi la festival au ales să citească, în panelul care le era rezervat, pasaje din Versetele satanice. Cu toţii au fost nevoiţi să părăsească statul, unii fiind ameninţaţi cu închisoarea. Acesta este un caz punctual, unul care nici măcar nu creează deservicii unui scriitor cu statura lui Salman Rushdie (poate chiar dimpotrivă!). În fundalul acestui context, însă, se regăseşte o mai veche temă de discuţie, prezentă în toate literaturile majore. Când anume literatura încetează să fie literatură, devenind subiect sau obiect al diferitelor ideologii?! Există vreun instrument care poate imuniza cititorul împotriva retrogradării ficţiunii la statutul de realitate? Sunt doar două dintre întrebările la care secolul XX (cu infernalele lui maşinării propagandistice) ne obligă, dacă nu să răspundem, măcar să reflectăm. Nici veacul în care am intrat nu pare a se fi detaşat de această paradigmă.  

            Mai întâi, se cuvine spus că există o îndelungată istorie a unor acte ficţionale atât de bine promovate (voluntar sau nu!) încât au ajuns, fie să declanşeze isterii în masă, fie să se instaleze confortabil în mentalul colectiv. Din momentul în care literatura a început să circule masiv, să transgreseze  sistematic graniţe formale sau informale, ea a luat prin surprindere conştiinţa acelor cititori nefamiliarizaţi cu noţiunea de ficţiune. Cu trei ani înainte de a intra în teribilul secol XX, un irlandez care nu vizitase niciodată Transilvania, Bram Stoker, avea să introducă în limbajul curent numele regiunii centrale a României, imaginând povestea unui vampir care ataca inima Imperiului Britanic: Londra. Mai bine de o sută de ani după, turiştii mai caută încă pe la Bran fantoma celebrului Dracula vampirul. Pe 30 octombrie 1938, s-a difuzat la un post de radio american dramatizarea romanului War of the Worlds. Orson Welles are ideea de a prezenta conflictul dintre marţieni şi pământeni sub forma unui buletin de ştiri. Stupoare: milioane de americani au crezut că Pământul este invadat de extratereştri! Sunt doar două dintre cele mai cunoscute exemple. În anii din urmă, cărţile cu subiecte religioase au jucat rolul dramatizării lui Welles, la altă scară, desigur: Versetele satanice, cărţile lui Dan Brown şi ecranizările lor, romanul Imprimatur (autori, Rita Monaldi şi Francesco Soti) sau, la noi, piesa de teatru Evangheliştii, a Alinei Mungiu Pippidi. În toate exemplele citate se neagă literaturii un element care ţine de însăşi esenţa ei: ficţionalizarea realităţii. În unele cazuri (Codul lui Da Vinci, de pildă), nici măcar intervenţia autorului nu poate aşeza lucrurile în albia lor firească. Textul, odată plecat înspre cititor, nu mai aparţine creatorului său, asumându-şi un destin imprevizibil.

Aparent, soluţia problemei ţine în totalitate de modul în care sunt educaţi cititorii. Poate că întrebarea care se adresează la noi cel mai adesea profesorilor de literatură, în licee şi nu numai, se referă la relaţia dintre text şi evenimentul real. Cât, adică, e adevărat din cartea asta? Faptul că, şi după terminarea şcolii(lor), cititorii (îşi) adresează aceeaşi întrebare nu e, de fapt, altceva decât expresia eşecului unui anume tip de raportare la fenomenul literar. Şcoala românească mai plăteşte încă tributul amestecului biograficului în sfera ficţiunii. Istoria literară, domeniu respectabil de altfel, e folosită adesea dincolo de limitele propriei ei metodologii. Mă gândesc aici, spre exemplu, la încercările de a ordona creaţia eminesciană în jurul biografiei sale, tehnică de lucru destul de frecventă printre care îl predau pe Eminescu în şcoli. Avem de a face cu, să zicem, o eroare de metodă. Nu cred ca ea să explice în integralitate fenomenul.

 În realitate, faptul că cititorii nespecializaţi cred în textele pe care le citesc se datorează unui mult mai amplu complex de factori (a se vedea, din nou, cazul Rushdie). O întoarcere la deja celebra formulă a lui Oscar Wilde, life imitates art far more than art imitates Life (viaţa imită arta cu mult mai mult decât arta imită Viaţa), este, în acest punct, necesară. Ne confruntăm, deci, cu două principii antagonice: cel enunţat de Wilde şi cel în care credea Aristotel (arta, prin urmare şi literatura, e o formă de mimesis a realităţii). Din perspectiva vremurilor pe care le trăim, Wilde are, fără niciun dubiu, dreptate. Conştiinţa cititorului de astăzi e într-atât afectată de diferite produse culturale sau postculturale (fac aici trimitere la postcultura lui Steiner), încât ficţiunea are puţine şanse de a fi înţeleasă ca ficţiune şi atât. Mituri, stereotipii culturale, interpretarea cărţilor sfinte în litera lor (aici a se vedea excelenta analiză a lui Richard Dawkins, în The God Delusion), toate acestea sunt distorsiuni majore care influenţează cititorul modern încă dinainte de lua contact cu textul literar. Conştiinţa sa critică, deci, are deja aşteptări predefinite.

În acest sens, metaforele şi alegoriile, nu mai rămân simple instrumente de teorie literară, ci influenţează major realitatea însăşi. Dacă ar mai fi nevoie de încă un exemplu, poate că cel mai potrivit ar fi aducerea în discuţie a imensului scandal generat de publicarea în presa daneză, cu câţiva ani în urmă, a celor douăsprezece caricaturi satirice la adresa islamului. Un act cultural, puţin importă dacă şi bine realizat estetic, a degenerat într-un conflict transnaţional violent. Nu cred că e, însă, suficientă constatarea că Wilde are dreptate. Dacă facem un pas înainte, ar trebui să răspundem la întrebarea: de ce are dreptate? Care e mecanismul care permite ficţiunii să invadeze spaţiul realului? Prima constatare ar fi că realitatea nu mai împlineşte nevoia interioară (din ce în ce mai sofisticată!) a cititorului. A descoperi că vampirul Dracula e doar un personaj de roman şi atât, e o dezamăgire mult prea mare pentru o conştiinţă umană care doreşte cu religiozitate, în doze cât mai mari cu putinţă, (pseudo) transcendenţe. Mecanismul explică şi imensul succes de public de care se bucură astăzi un scriitor precum Paulo Coelho.

Fenomenul se dezvoltă în paralel cu exacerbarea mitului Conspiraţiei. Aproape orice eveniment major al ultimului secol (cele Două Războaie Mondiale, Pearl Harbor, atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA, fenomenul WikiLeaks etc.)  îşi are asociat un întreg arsenal de conspiraţii dintre cele mai fanteziste. Realitatea, deci, nu mai este suficientă. Ficţiunea umple un vid, împlineşte o aşteptate. Este, dacă doriţi, o inversare de sens a mitului Peşterii (Platon): umbrele lucrurilor şi lucrurile însele au aceeaşi consistenţă pentru oamenii din peşteră. Ele se amestecă într-un amalgam atât de confuz, încât pentru omul din peşteră orice distincţie devine imposibilă. Şi aceasta pentru că prizonierul din peştera lui Platon nu mai are aceleaşi date identitare  ca homo sapiens-ul post-post-modern (se pot adăuga aici şi mai multe prefixoide, după gust). Acesta din urmă, eliberat de obscurantismul religios al Evului Mediu, eliberat şi de raţionalismul excesiv al Epocii Luminilor, are nevoie de altceva. Vânătoarea de vrăjitoare a fost înlocuită de contractul social pentru ca, în vremea noastră, ambele să lase locul unui amestec de raţionalism şi (pseudo) misticism. Or, într-un asemenea context, ficţiunea nu mai poate rămâne doar ficţiune. Ea suplineşte retragerea Evului Mediu întunecat şi completează lipsa de forţă spirituală a intelectualismelor iluministe.

Tacitus vorbea de spiritul veacului. Fiecare epocă istorică majoră are anume caracteristici, anume aşteptări, anume predispoziţii. Or, spiritul veacului nostru este ordonat indubitabil în jurul noţiunii de spectaculos. În materie de spectaculos, ficţiunea literară nu are concurenţă decât poate tot în domeniul artei (mă gândesc aici la cinematografie). În aceeaşi linie se înscrie şi decăderea romanului realist, spre exemplu. Realismul balzacian lasă locul în neorealismului italian pentru ca, mai apoi, acesta să se transforme în ceva care nu mai are legătură cu realismul absolut deloc: realismul magic, dezvoltat plenar de literatura latino-americană (a se vedea Marquez). Găsim aici ilustrarea perfectă a paradigmei despre care vorbeam, a apetenţei pentru spectaculos. Realitatea (concept discutat şi discutabil) supravieţuieşte printr-un soi de rapt teritorial permanent din domeniul ficţiunii, pentru a satisface gustul epocii. În faţa unui tablou atât de complex, soluţia nu mai poate fi umplerea unui vid de educaţie ci, pur şi simplu, contemplarea. Gustul epocii va fi, inevitabil, înlocuit de un altul, aşa cum se întâmplă de secole. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s