Aurea mediocritas. Ce e intelectualii şi ce vrea ei?


În istoria noastră recentă, în cel puţin două momente, termenul de „intelectual” a primit lovituri de graţie, de pe urma cărora cu greu se poate reabilita. În 1956, Ceauşescu declara sfătos: „savanţii trebuie să‑şi facă datoria şi trebuie să-şi dea seama că ei trăiesc pe spinarea clasei muncitoare. Bunurile materiale se creează la sate şi pe ogoare şi din bunurile acestora trăiesc şi intelectualii”. Ucenicul de cizmar Nicolae Ceauşescu nu vorbea numai în numele unei ideologii, cea comunistă, ci mai degrabă exprima propria sa frustrare faţă de o categorie căreia nu-i aparţinea şi pe care n-a putut-o înţelege vreodată. Apoi, în anii de după 1996, supralicitarea termenului, asocierea lui cu diferite contexte politice, au desăvârşit opera ideologică a dictatorului din Scorniceşti. Deja în mentalul colectiv se înrădăcinaseră ziceri stupid-naive precum noi muncim, nu gândim sau unul cu sapa şi doi cu mapa. Ele nu trebuie tratate ca simple vorbe de duh, căci în spatele lor se ascunde convingerea multora că intelectualul e o specie umană inutilă care, neproducând ceva concret (căci nimic nu se bucură de un mai mare dispreţ la noi decât ideile), e veşnic tolerat de oamenii muncii. Momentul 1996 aduce cu sine triumful intelectualităţii româneşti postdecembriste. Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică şi, în general, mandatul 1996-2000 al preşedintelui Emil Constantinescu au stat sub semnul intelectualităţii. Deşi e, poate, momentul cel mai semnificativ pentru îndreptarea României către Europa, pentru aşezarea acestei ţări pe o anume direcţie clară şi ireversibilă, aceşti patru ani ai administraţiei CDR au rămas în memoria colectivă mai degrabă ca fiind marcaţi de lupte intestine şi incoerenţe de tot felul.

            Cercul, însă, se va închide odată cu venirea la putere a preşedintelui Traian Băsescu. Deşi nu ucenic de cizmar, ca predecesorul său într-ale gândirii vizavi de intelectuali, Băsescu împarte cu dictatorul comunist aceeaşi viziune… hai să-i zicem utilitaristă (cu scuzele de rigoare pentru folosirea termenului la modul depreciativ). Fără să afirme tranşant că intelectualul trăieşte din sudoarea poporului, prea puţin educatul nostru preşedinte constata că şcoala românească produce prea mulţi… filosofi în dauna tinichigiilor sau ospătarilor. În aceeaşi perioadă, s-a acreditat sintagma intelectualii lui Băsescu, o asocierea de termeni atât de contrastantă încât, inevitabil un termen a sfârşit prin a fi contaminat de prezenţa celuilalt (rămâne să ghiciţi dumneavoastră cine pe cine a contaminat).

            Acum, mi se pare că merită oferit un răspuns la întrebarea ce e intelectualii şi ce vrea ei? În principiu (definiţiile sunt nenumărate), un intelectual e acel cetăţean care foloseşte ca mijloc de a-şi câştiga existenţa ideile, ca referinţă în sistemul său de valori capacităţile sale cognitive şi nu forţa sau abilităţile sale fizice. Nu e nimic depreciativ în asta, dar nici, aşa cum au înţeles-o mulţi, semn al unei superiorităţi absolute, un soi de piedestal de la înălţimea căruia, el, intelectualul, priveşte în jos cu dispreţ si condescendenţă. O societate normală are nevoie, preluând sintagma preşedintelui nostru, şi de ospătari, şi de filosofi. În ce cantitate? Mă tem că asta nu poate decide nimeni (nici măcar un preşedinte de stat) în afara pieţei. Filosoful care poate trăi ca filosof e liber să o facă, cel care preferă strungul şi dalta are, la rândul lui, libertatea de a-şi găsi un loc de muncă în uzinele şi fabricile Uniunii Europene. Loc sub Soare e destul pentru toţi. Fiecare dintre ei, cu condiţia de a fi performant, are şansa şi rolul său.

            În principiu, un intelectual nu ştie aprioric, doar pentru că e intelectual, ce e bine şi ce e rău, la fel cum un muncitor nu e condamnat la ignoranţă doar pentru că e muncitor. Exemplul ajutorului de cizmar Ceauşescu e contrabalansat de Lech Wałęsa, la rândul său om al muncii (electrician), dar cu merite incalculabile în democratizarea Poloniei. La fel cum Hitler nu e mai puţin criminal de război pentru că asculta Wagner şi era amator de artă. Rolul unui intelectual într-o societate e să producă dezbateri. Să supună unei permanente interogaţii decente şi competente fenomenele (de actualitate sau nu) unei societăţi, în speranţa că poate produce soluţii alternative sau îmbunătăţirea celor prezente. Or, pur şi simplu, să interogheze de dragul interogării, să despice firul în patru şi, mai apoi, fiecare dintre cele patru fire să fie despicate la rândul lor, la nesfârşit. Să scruteze critic trecutul şi prezentul, să încerce îndrăzneţe, uneori prea îndrăzneţe, priviri către viitor (ceea ce s-ar putea numi viziune). Chiar şi când soluţiile problemelor discutate nu se ivesc sau par a nu se ivi, uneori dezbaterea în sine, ascultarea argumentelor şi desfăşurarea riguroasă a unui arsenal de raţionamente logice sunt suficiente pentru ca societatea în rândul căreia toate acestea au loc să aibă un câştig.

            Cât despre viaţa politică, ea nu cere imperativ nici intelectuali şi nici oameni ai muncii. Ea cere doar un lucru… mediocritate. Capacitatea de a performa rezonabil în domenii diverse precum: administraţie, retorică, afaceri internaţionale etc. Dacă pentru orice alt domeniu de activitate, excelenţa e de dorit, în politică, ea aduce, adeseori, o viziune îngustă, unilaterală, incapacitatea de a vedea dincolo de teritoriul limitat al propriilor competenţe. Un contabil excelent, obsedat de contabilitate, ajuns Ministru de Finanţe va conduce instituţia contabiliceşte, la fel cum un scriitor de geniu va conduce Ministerul Culturii după regulile pe care le foloseşte în crearea unei opere ficţionale. Un intelectual pur sânge ajuns Preşedinte de stat poate că nu va fi dispus la compromisuri, ceea ce, în politică, e o catastrofă, în vreme ce un om al muncii, un excelent tinichigiu crescut cu ideea că intelectualul e inutil, îşi poate manifesta dispreţul total faţă de orice activitate ce nu produce lucruri materiale, palpabile. Cu un singur lucru politica este incompatibil: excesul. Excesul de orice fel, chiar şi excesul de profesionalism, atunci când acesta echivalează cu stricta specializare. Cetăţenii asupra căreia se exercită o guvernare nu sunt nici, in corpore, performeri într-un anumit domeniu, nici, în integralitate, beţivi şi leneşi. Ei acoperă tot spectrul de caractere umane, ei înglobează toate defectele şi calităţile rasei umane, căci, oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, nu există vreun popor care să fi acumulat exclusiv doar calităţi sau defecte. Mediocritatea are marele avantaj de a oferi deschiderea către altceva. Mediocrul nu este prizonierul propriului să spaţiu de lucru, aşa cum este performerul, el admite mai uşor că se poate înşela, acceptă mai lesne sfaturile celor din jur şi nici nu este mistuit de orgoliul de a avea întotdeauna dreptate, cu orice preţ.

            Aşadar, atât de hulita mediocritate cred că e cartea de vizită ideală a unui bun politician. Atâta timp cât, desigur, nu includem în sfera mediocrităţii gângavul care nu are habar de nimic, suficientul care le ştie pe toate sau încăpăţânatul care, indiferent ce ar fi, merge pe drumul său, neabătut. Mediocritatea, în sensul ei alterat de modernitate, nu mai înseamnă, din păcate, ceea ce Aristotel înţelegea prin aurea mediocritas.  

7 gânduri despre „Aurea mediocritas. Ce e intelectualii şi ce vrea ei?

  1. „Mediocritatea are marele avantaj de a oferi deschiderea către altceva. Mediocrul nu este prizonierul propriului să spaţiu de lucru, aşa cum este performerul, el admite mai uşor că se poate înşela, acceptă mai lesne sfaturile celor din jur şi nici nu este mistuit de orgoliul de a avea întotdeauna dreptate, cu orice preţ.”

    Dati-mi voie sa va contrazic, domnule Ivancu. Mediocritatea si excelenta sunt atribute care se refera la aptitudini, in timp ce nereticenta fata de autocorijare si lipsa vanitatilor neconstructive sunt atribute situate in sfera caracterului. Daca oamenii mediocri nu ar fi vinovati de defectele de care dumneavoastra incercati sa-i absolviti, nu cred ca ar exista acea vorba romaneasca „prostul nu e prost destul, daca nu e si fudul” (aici intelegand prin „prost” nu om lipsit de inteligenta, ci om care greseste des). Generalizarea dumnevoastra este cel putin pripita.

    Apreciază

  2. Ati sesizat, probabil, fraza ultima a textului. Mediocritatea de care vorbesc eu este cea sugerata de sensul sintagmei „aurea mediocritas”, dvs. vorbiti despre mediocritate intr-un cu totul alt sens. Prin urmare, nu ne putem intelege.
    Cat despre vorba de duh citata de dvs., ea nu-i acopera pe cei mediocri, ci pe cei orgoliosi si incompetenti. Deci, cu totul alta discutie.
    Nu stiu exact la care dintre generalizari va referiti. In general, textul e astfel construit ca in fiecare fraza care generalizeaza sa existe cel putin un adverb cu rol dubitativ, gen „poate”, „probabil”, „in cele mai multe dintre cazuri”, „adeseori” etc. Asadar, atentie la adverbe🙂

    Apreciază

  3. Cred ca in pasajul decupat de mine cele doua sensuri se confunda. Din moment ce contrapuneti mediocrului „performerul”, intelegeti prin „mediocru” nu numai un tip uman masurat, ci si un tip uman lipsit de excelenta, sters – mediocru in sensul modern al cuvantului. Ba mai mult, imediat inainte de asta spuneati „[…] oricât ne-ar plăcea să credem contrariul, nu există vreun popor care să fi acumulat exclusiv doar calităţi sau defecte.”, Pai cand vorbiti de calitati si defecte, si imediat dupa aceea pomeniti de mediocritate, e destul de clar ca sensul care rezulta nu este acela sugerat de „aurea mediocritas”.

    Apreciază

  4. Nu e vorba de suprapunere. Cele doua notiuni invocate sunt legate de „asa cum”, e vorba, deci, doar de un exemplu ilustrativ, nu de contrapuneri.
    Adverbele exista intr-o alta fraza, premiza demonstratiei.: „Dacă pentru orice alt domeniu de activitate, excelenţa e de dorit, în politică, ea aduce, adeseori, o viziune îngustă, unilaterală, incapacitatea de a vedea dincolo de teritoriul limitat al propriilor competenţe”. Adeseori implica faptul ca exista exceptii. De aici incolo, porneste ideea careia i se subscrie si pasajul la care v-ati referit.
    Caracterul sententios e propriu speciei literare numite eseu, deci, de-o fi de bine, de-i fi de rau, nu stiu, dar e o conventie a genului, sa zicem asa.

    Apreciază

  5. Haideti sa luam pasajul cu „asa cum” si sa il reformulam (fara a-i altera intelesul, desigur):

    „Mediocrul nu este prizonierul propriului să spaţiu de lucru, aşa cum este performerul […]” =>

    „Mediocrul nu este prizonierul propriului sau spatiu de lucru, SPRE DEOSEBIRE de performer […]”

    Iar acum sa luam definitia din DEX a cuvantului „a contrapune”:

    A CONTRAPÚNE contrapún tranz. (ființe, lucruri, acțiuni etc.) A pune față în față (pentru a evidenția deosebirea dintre ele, pentru a demonstra incompatibilitatea lor); a opune. /contra- + a pune

    Deci, imi pare mie, dumneavoastra faceti o contrapunere intre mediocru si performer. Zic drept au ba? Iar prin contrapunerea a doua notiuni, ele sunt definite. Numind performerul ca opus al mediocrului, rezulta ca sensul lui „mediocru” nu este cel sugerat de „aurea mediocritas”, ci sensul de om lipsit de inzestrari deosebite.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s