Vorba e… eu pentru cine votez?…


           
Din păcate, noi, românii, n-am avut vreme să ne plictisim de atâta votat. Istoria ne-a îngăduit să ne prezentăm la urne destul de târziu, am votat până prin 1937, cu intermitenţe şi, adesea, în condiţii de asediu la propriu sau la figurat, apoi am luat o pauză mai bine de patru decenii şi în 1990 ne-am înfiinţat din nou, masiv, în faţa urnelor de vot, fiecare mânuind ştampila cum a ştiut el mai bine. De atunci, în cea mai lungă perioadă de democraţie neîntreruptă din istoria noastră, am tot fost chemaţi sau aduşi cu autobuzul periodic la circumscripţiile electorale. Privind retrospectiv, drama cetăţeanului turmentat din scrisoarea pierdută a lui Caragiale n-ar trebui să mai fie de actualitate. Ofertă politică este, campanie electorală la fel, discurs politic, mai bun sau mai rău, avem din plin. Cu toate acestea, nu cred să existe ciclu electoral în care dilema acestui cetăţean turmentat să nu revină în discuţie, cu o uluitoare actualitate.

            Mai întâi, să facem puţină dreptate în cazul cetăţeanului turmentat. El nu e, aşa cum poate unii cred, un beţiv ordinar, confuz şi analfabet, în căutarea unei direcţii indicate de mai marii zilei. Nu e nici vreun depravat în căutare de funcţii. Din toată piesa lui Caragiale, el e, de fapt, singurul onest. În vreme ce în jurul său funcţiile se vând şi se împart pe criterii dintre cele mai nepotrivite, cetăţeanul turmentat e singurul care nu se gândeşte niciun moment că scrisoarea în posesia căreia se află în mod pasager de câteva ori i-ar putea servi la ceva. Aşadar, tocmai acest cetăţean e metafora alegătorului român. Nu prin faptul că e mai tot timpul beat, ci prin aceea că tot ceea ce se întâmplă în materie de politică se petrece undeva dincolo de orizontul lui existenţial. Ceea ce ajunge la cetăţeanul turmentat e teribilul zgomot de fond, agitaţia, discursul politic dezlânat. De aici, de fapt, şi confuzia lui: eu pentru cine votez? Care e, în definitiv, diferenţa de substanţă între Tipătescu şi Caţavencu, între putere şi opoziţie? Nu sunt ei, ambii, nişte… moftangii?

            Iritarea unanimă a clasei politice româneşti apare de fiecare dată când cineva afirmă sunteţi cu  toţii la fel. Ca principiu, găsesc iritarea justificată. Nu toţi sunt la fel, tot aşa cum nu toţi suntem la fel. Însă, ca şi în cazul personajului lui Caragiale, cred că altceva se ascunde în spatele acestei afirmaţii, atât de adesea vehiculată. Sigur, caracterele politice sunt dintre cele mai diversificate. Avem clovnul ridicol, patriotul patetic, superiorul arogant, populistul răcnitor, europeanul de duminică, proletarul revoluţionar, despotul luminat etc. De la stânga la dreapta, trecând prin toate extremele, fauna este una dintre cele mai variate. E, totuşi, o constantă. Cel puţin una. Şi ea priveşte sistemul de alianţe şi prietenii. Desigur, în politică, la fel ca şi în diplomaţie, nicio uşa nu se închide definitiv, nicio poartă nu se trânteşte violent la plecare. E firesc să fie aşa. Numai că la noi uşile se trântesc azi cu o violenţă ieşită din comun, cu violenţa gestului definitiv, pentru ca mâine ele să fie larg deschise aceluia care le trântise mai adineauri. Şi asta se întâmplă de ani de zile, de la stânga la dreapta eşichierului politic. Or, aici stă originalitatea sistemului politic românesc, dacă îl raportăm la ceea ce se întâmplă prin Europa. Sigur, dispute politice între oameni care vor deveni într-un final aliaţi se petrec oriunde în lume. Dar gradul de violenţă verbală, de vehemenţă, convingerea fermă cu care se afirmă niciodată, pentru ca, mai apoi, acest niciodată să se transforme în chiar opusul lui, toate aceste frizează un soi de schizofrenie politică inegalabilă. Vă amintiţi scenele din 1984, romanul lui Orwell, când peste noapte duşmanul tradiţional se transforma în aliat, fără ca nimeni să protesteze pentru lipsa de coerenţă a unei astfel de transformări radicale.

            Analizaţi sistemul de alianţe politice în România de după 1989 şi declaraţiile dure schimbate între cei care, la scurt timp, aveau să devină aliaţi. Nu e vorba, aşa cum spuneam, de virulenţă politică explicabilă, ci de agresivitate, atacuri la persoană, radicalizări. E, în acest joc de glezne, un dispreţ profund pentru Măria Sa alegătorul. Un fel de a spune: ştim foarte bine că memoria ta e de scurtă durată, că vei cumpăra ceea ce ţi se vinde fără să protestezi. Mai bine de 20 de ani de democraţie i-au învăţat pe mai toţi liderii politici respectabili că orice alianţă este posibilă. Şi atunci, ştiind cu exactitate că nu există demoni şi îngeri, de ce oare omul politic alege să arunce în capul oponentului efemer căldări de zoaie şi lături? Cum e construit acela care se aşază la masă cu cel pe care, cu câteva secunde înainte, îl înjurase violent, declarându-l indezirabil? Aici cred că se găseşte esenţa problemei; aceasta cred că este cauza pentru care în spaţiul nostru public face istorie zicerea: sunt toţi la fel.

            Unul dintre primele simptome ale unei societăţi normale este capacitatea de a nu fi de acord în termeni paşnici, expunându-ţi argumentele în registru ferm, dar non-violent. În felul acesta, în orice moment al zilei, te poţi aşeza la masă alături de oponentul tău, fără ca relaţia dintre voi să fie tarată de înjurăturile anterioare şi ameninţată de spectrul probabilelor înjurături viitoare. Or, din acest punct de vedere, politica românească se află în regres. Dacă se priveşte istoricul dezbaterilor între candidaţii la preşedinţia României, se poate lesne constata că tonul s-a acutizat şi biografia a devenit motiv de atac. Ce-ar face astăzi cetăţeanul turmentat, metafora alegătorului român? Probabil că ceea ce face şi alegătorul: ar lipsi de la vot. Asta dacă nu cumva, dreptul de a vota va deveni obligaţie prin promovarea unei legi care să-i amendeze pe cei care absentează. În acest caz, ar fi imperios necesară introducerea votului alb. Am vedea în acest fel, dacă absenteismul e rezultatul comodităţii alegătorului sau dacă nu cumva e ceva mai mult decât atât.  

             În politică, nimeni nu cred că poate fi suficient de naiv încât să ceară verticalitate absolută, lipsa oricărui compromis. Un lucru, însă, poate fi cerut: decenţă. Evident că discursul de opoziţie se va schimba atunci când opoziţia va deveni putere, dar e esenţial ca în acel moment al schimbării memoria colectivă să nu fie desconsiderată. Limbajul oferă suficient spaţiu pentru nuanţări ulterioare, pentru redefiniri de poziţii, pentru schimbare de strategii. Sunt nenumărate metode prin care adversarul politic de ieri poate deveni prietenul politic de azi. Însă, de ce ar trebui neapărat ca, în momentul maximei adversităţi, tonul să se radicalizeze până într-acolo încât îndulcirea lui ulterioară să fie dizgraţioasă, ipocrită şi puţin credibilă?!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s