Bangkok, Thailanda. Impresii de călătorie


                Suvarnabhumi, aeroportul internaţional din Bangkok, este o clădire care mi s-a părut atât la aterizarea dinspre New Delhi, cât şi la decolarea către capitala indiană, un spaţiu gigantic. Nu am făcut nici cea mai mică tentativă de a apela la Google, pentru a vedea dacă am sau nu dreptate. În definitiv, impresiile mele de călătorie sunt prin excelenţă subiective, deloc recomandate spre lectură celor care doresc să se informeze asupra destinaţiilor despre care eu scriu.

 Deloc haotic, căci până la urmă vorbim despre un aeroport, Suvarnabhumi are totuşi aerul pe care Bangkokul însuşi îl emană, un aer…boem, uşor dezorganizat, fără a deveni, totuşi sufocant. Capitala Thailandei nu are nici atmosfera aseptică ce te întâmpină în Singapore, dar nici aerul uşor ameninţător al străzilor din Kuala Lumpur (vizitate noaptea) sau zgomotul infernal şi inutil al capitalei indiene. Primul contact prin excelenţă inedit este cel cu sonoritatea ireală a limbii. Thai sună bizar, ca o lamentare perpetuă, ca un bocet permanent, cu vocale prelungite neverosimil. În Phuket aveam să aud un dialect încă şi mai ciudat, dacă aşa ceva este posibil; un soi de strigăt enervat, uşor ameninţător. Dacă vorbită de femei, limba aceasta poate avea pentru urechile unui european un oarecare farmec, atunci când o folosesc bărbaţii, efectul e uşor patetic. În schimb, aspectul scris nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut până acum; pare înşiruirea stilizată a unor opere de artă în miniatură. Una peste alta, este o limbă pe care mi-ar fi plăcut să o învăţ.

Ajung la hotel către ora amiezii. Afară, undeva către 36 de grade Celsius. Umiditatea, destul de ridicată. Intru în primul supermarket pentru a-mi cumpăra un pachet de ţigări. Niciunul nu este afişat la loc vizibil. Apoi, o altă problemă apare. Imaginile imprimate pe fiecare pachet sunt realmente dezgustătoare. Detaliile posibilelor boli cauzate de fumat sunt prezentate atât de realist, încât o bună bucată de vreme umblu cu pachetul în buzunar, neavând curajul să îl desfac. Soluţia se iveşte după un timp: un portţigaret.

Pentru a ajunge la templul închinat lui Buddha trebuie să traversez Chao Phraya, râul care împarte Bangkokul în două. Odată ajuns pe malul lui, începe o amuzantă încercare de a ghici care este direcţia spre care ar trebui să mă îmbarc. Există, desigur, birouri improvizate de informaţii, atâta doar că cei de acolo îţi răspund la fiecare întrebare încercând să îţi ofere propriile lor bărcuţe, ceva mai scumpe, desigur. Engleza lor nu diferă cu mult de aceea folosită pe străzile din Delhi: o abundenţă de pronume şi adverbe relative (which, who, where, when etc), însoţite de câte un pronume personal şi un substantiv, un amalgam lingvistic ce capătă, în mod bizar, consistenţă şi ajută comunicarea. Greu inteligibil, dar, după o vreme, intervine obişnuinţa. După ce traversez în mod inutil râul de pe un mal pe celălalt, doar pentru a afla că trebuie să mă întorc pe malul de unde abia plecasem, reuşesc să mă îmbarc pentru direcţia potrivită.

Templul buddhist din districtul Phra Nakhon, cel care adăposteşte celebra statuie a lui Buddha, vechi centru al medicinii thailandeze, este şi locul unde se spune că a luat naştere masajul thailandez tradiţional. Templul e considerat a fi, în acelaşi timp, şi prima universitate publică din Thailanda. Monumentala statuie a lui Buddha (15 metri înălţime şi 43 de metri lungime) este una dintre atracţiile principale din Bangkok. Cu greu un aparat de fotografiat poate cuprinde imaginea completă a monumentului, datorită mărimii lui şi a modului în care este amplasat. Grandios… Turiştii se pot apropia până la câţiva centimetri de monument. Am admirat întotdeauna gestul inteligent de a lăsa turistul în imediata vecinătate a monumentelor vizitate. Mi se pare că în România tendinţa e uşor inversă. Dacă avem ceva de arătat, atunci trebuie neapărat să aşezăm garduri de protecţie sau cordoane de securitate între obiect şi privitor. Se poate, totuşi, ca acesta să fie un trend european… Întreg complexul (Grand Palace) este spectaculos: temple şi palate, reşedinţă a regilor din Siam începând din secolul XVIII. Chiar şi astăzi, deşi regele locuieşte în altă parte, palatul din interiorul complexului este folosit în scopuri oficiale. O asemenea ceremonie are loc exact în momentul în care mă pregătesc să îl vizitez,aşa că, în cele din urmă, mă mulţumesc să admir palatul de la exterior.

În Asia am învăţat că ţările au miros; mirosul lor constituie un soi de identitate subiectivă, afectivă, care trebuie savurată îndelung. Din păcate, niciodată nu voi în stare să descriu cu maximă acurateţe mirosul Indiei,al Malaeziei, al Hong Kongului sau al Thailandei. Ar fi nevoie de talentul personajului din romanul lui Patrick Süskind („Parfum”) sau de cel al personajului din filmul omonim al lui Tom Tykwer („Perfume: the Story of a Murderer”). În pieţele thailandeze, unde se vând, la grămadă, suveniruri şi mâncare, se simte un miros dulceag, de mirodenii expuse într-o climă tropicală. Mai găseşti pe străzi miros de carne prăjită, de săpun ieftin, de detergent, toate, însă, în amestecuri pentru definirea cărora nu cred să se fi inventat cuvinte, cel puţin nu în limba română. Mai mult de atât n-aş putea spune.

Într-o seară savurez un cocktail într-unul dintre cele mai înalte baruri în aer liber din lume. Situat în interiorul hotelului de 5 stele Lebua, la etajul 63, locul oferă o privire de ansamblu asupra Bangkokului. De jur împrejur, se întinde un soi de parapete din sticlă, deloc înalt, fragil care, pentru unul ca mine, cu o acută frică de înălţime, e uşor angoasant. Pare literalmente că barul e suspendat undeva în aer, la o înălţime apreciabilă, într-un echilibru precar. Atât amplasamentul, cât şi paleta de culori folosită sunt familiare împătimiţilor de SF.

Bangkokul pare că are câte un cartier pentru fiecare tip de turist. Există zone în care negustorii sunt uşor agresivi, îţi oferă permanent ceva şi te urmează până când se conving că nu le vei deveni client, sunt cartiere liniştite, cu mari complexe comerciale, zone de lux, cu mall-uri impozante…

Din Thailanda mi-a rămas în memorie o scenă amuzantă. O importantă sărbătoare religioasă în Phuket… În toate spaţiile publice, alcoolul a fost interzis la comercializare pentru o zi. În camera de hotel, toate canalele tv se supuneau şi ele cu stricteţe rigorilor legii. Filmul „Naşul”, de exemplu, dublat în thai, desigur, avea blurate toate scenele în care apăreau sticle cu alcool. Un ultraortodoxism feroce, uşor ridicol. E şi aşa destul de bizar să îl auzi pe Marlon Brando vorbind în thai…

La final de sejur, merg cu metroul până la aeroport, de unde mă îmbarc într-un avion al companiei Air Asia, cu destinaţia Tokyo. Despre Tokyo, însă, săptămâna viitoare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s