Scrisoare din viitor. Povestea Cârmaciului


(text prezentat în deschiderea conferinţei Revizitând istoria: mentalităţi şi paradoxuri în secolul XXI,conferinţă desfăşurată între 23,5 iulie şi 27,5 iulie 5032, staţia orbitală Mithra)   Stimaţi colegi,   Vă voi vorbi astăzi nu de avantajele sau dezavantajele conştiinţei colective, nici de evenimentele care au redefinit Galaxia noastră după cel de-al treilea Război Galactic. Toate acestea,… Citește mai mult Scrisoare din viitor. Povestea Cârmaciului

Democraţia şi specificul naţional


Probabil că una dintre cele mai importante probleme ale oricărei democraţii funcţionale ţine de relativizarea principiilor care ar trebui să o definească. Bunăoară, auzi astăzi prin România discutându-se despre pedeapsa cu moartea în următorii termeni: desigur, sunt de acord cu abrogarea pedepsei cu moartea, dar, pe de altă parte, ce facem cu criminalii feroce, cu violatorii în serie? Nu merită ei pedeapsa capitală? Sau: bine, sunt de acord cu integrarea în Uniunea Europeană, dar să nu vină ei aici şi să ne impună nouă reguli! Ori: e bună democraţia, n-am ce zice, dar parcă ne-ar trebui un Ţepeş sau măcar un pic de comunism; aia justiţie, azi erai prins şi mâine fie atârnai în ţeapă, fie înfundai puşcăria fără drept de apel! Cu alte cuvinte, toate principiile care ar trebui să fie, în litera şi spiritul lor, aplicate fără rezerve şi fără excepţii, sfârşesc într-un lamentabil dar… Tot ceea ce, enunţat la modul general, întruneşte acordul oricărui om de bun simţ, odată pus în practică stârneşte vociferări şi abdicări de tot felul. Tot ceea ce, la nivel macro, sună atât de rezonabil, odată transferat la nivel micro, eşuează. Pare că marea luptă pe care avem a o duce este împotriva principiilor a căror aplicare se opreşte la noi înşine. La noi înşine funcţionează dar-ul, excepţia. În spaţiul personal, democraţia se transformă, de multe ori, în chiar opusul ei.… Citește mai mult Democraţia şi specificul naţional

Din nou, despre Eminescu


Foarte puţine dintre nedumeririle intelectuale ale adolescenţei mele au ajuns să mă însoţească până la maturitate. Cele mai multe s-au dovedit a fi nimic mai mult decât simple dovezi de ignoranţă. Ele s-au lămurit în biblioteci, şi-au găsit răspunsul între paginile cărţilor. Evident, cu fiecare răspuns a venit o altă nedumerire, dar atunci deja ieşisem din adolescenţă. Mai rar mi s-a întâmplat ca esenţa enigmatică a unei dileme să-şi păstreze atât capacitatea de a fascina, cât şi alchimia internă pe parcursul anilor.
Citește mai mult Din nou, despre Eminescu