Democraţia şi specificul naţional


Probabil că una dintre cele mai importante probleme ale oricărei democraţii funcţionale ţine de relativizarea principiilor care ar trebui să o definească. Bunăoară, auzi astăzi prin România discutându-se despre pedeapsa cu moartea în următorii termeni: desigur, sunt de acord cu abrogarea pedepsei cu moartea, dar, pe de altă parte, ce facem cu criminalii feroce, cu violatorii în serie? Nu merită ei pedeapsa capitală? Sau: bine, sunt de acord cu integrarea în Uniunea Europeană, dar să nu vină ei aici şi să ne impună nouă reguli! Ori: e bună democraţia, n-am ce zice, dar parcă ne-ar trebui un Ţepeş sau măcar un pic de comunism; aia justiţie, azi erai prins şi mâine fie atârnai în ţeapă, fie înfundai puşcăria fără drept de apel! Cu alte cuvinte, toate principiile care ar trebui să fie, în litera şi spiritul lor, aplicate fără rezerve şi fără excepţii, sfârşesc într-un lamentabil dar… Tot ceea ce, enunţat la modul general, întruneşte acordul oricărui om de bun simţ, odată pus în practică stârneşte vociferări şi abdicări de tot felul. Tot ceea ce, la nivel macro, sună atât de rezonabil, odată transferat la nivel micro, eşuează. Pare că marea luptă pe care avem a o duce este împotriva principiilor a căror aplicare se opreşte la noi înşine. La noi înşine funcţionează dar-ul, excepţia. În spaţiul personal, democraţia se transformă, de multe ori, în chiar opusul ei.

Îmi aduc aminte de o conversaţie într-un tren personal, acum să fie vreo 6-7 ani. Mergeam de la Sibiu către Vâlcea. În faţa mea, două doamne de vârstă mijlocie, respectabile, discutau… politică. Concluzia uneia dintre ele a fost magistrală: în democraţia asta se fură prea mult, comunismul era mai bun, măcar furam cu toţii. A urmat apoi, desigur, în buna tradiţie românească, un discurs împotriva Parlamentului şi a parlamentarilor, a Guvernului, a politicienilor etc. Aveam pe atunci prostul obicei de a reacţiona cu diverse grimase la tot ceea ce auzeam în jurul meu. Perspicace, autoarea concluziei îmi aruncă un ce te uiţi aşa? Te pomeneşti că oi fi şi mata vreun parlamentar ceva! În orice alt context, doamnele respective ar fi militat pentru nevoia de onestitate în societatea românească, pentru eliminarea hoţiei şi alte lucruri de genul acesta. Când, însă, a venit vorba despre lucruri concrete, singurul regret era că unii fură, în vreme ce ele însele nu (mai) au posibilitatea de a o face. Asta era injust!

Sigur că democraţia ca principiu nu are astăzi mulţi opozanţi declaraţi. Nu mai suntem în interbelic sau postbelic, atunci când intelectualitatea opta tranşant şi vocal pentru regimuri anti-democratice. În vremurile noastre, opoziţia e mai subtilă, ea e opoziţia gestului mărunt, a strâmbatului din nas, a răbufnirilor orgolioase. Cred, însă, că marea problemă apare atunci când considerăm sistemul democratic ca fiind o entitate abstractă, o chestiune care nu ne priveşte direct, pe fiecare dintre noi, ci are exclusiv legătură cu o mână de oameni politici sau deţinători ai puterii politice. În realitate, democraţia e ceva care se exersează şi se practică în fiecare zi, în scara ta de bloc, la locul tău de muncă, pe trecerea de pietoni, în trafic etc.; e un complex sistem care funcţionează integral şi nu mimetic atunci când e aplicat de jos în sus. În felul acesta, presiunea unui electorat cu comportament democratic va ajunge în cele din urmă să se reflecte şi în clasa politică. Altfel, vom avea declaraţii frumoase, principii şi mai frumoase, însă comportamente lamentabile.

Avantajele sistemului democratic sunt unanim acceptate în măsura în care ele nu presupun costuri personale. Când vine vorba de costuri, corul bocitoarelor se ridică vijelios, tonalităţile se acutizează. La ce bun Parlament bicameral? De ce au criminalii dreptul de a face recurs, deşi crimele lor sunt evidente? De ce procesele durează atât de mult? De ce intervine Uniunea Europeană în treburile noastre interne, de stat suveran, independent, indivizibil şi mai nu ştiu cum? De ce, carevasăzică, cetăţenii unei urbe oarecare au votat pentru candidatul X, când noi, analişti de marcă, le-am tot spus că X este un potlogar? Prin urmare, există destui cărora le plac democraţia şi societatea democratică, nu însă şi consecinţele lor directe.

Apoi, mai apare povestea specificului naţional… O noţiune atât de generoasă, încât include sub umbrela ei şi ciobani obligaţi să îşi vândă brânza conform normelor europene, şi politicieni care văd în orice privatizare o vânzare de ţară. Există vreo incompatibilitate între democraţie şi specificul naţional în cazul românesc? Toate aparenţele ne spun că da. Însă, din când în când, chiar şi cel mai minunat dintre instrumente trebuie acordat. Oricât ar scandaliza ideea, acordul între principiile democratice şi specificul naţional, acolo unde există contradicţii, trebuie făcut în dauna celui din urmă. În primul rând, pentru că trăim într-o Europă în care, la nivelul valorilor, nu pot exista insule, un continent în care totul e interconectat. Într-o asemenea realitate, rezistă acele specificităţi care nu pun în pericol principii europene fundamentale. Putem fi diferiţi doar în măsura în care, pentru prezervarea diferenţelor, nu punem în pericol un întreg eşafodaj democratic. Dacă diferenţele şi specificităţile presupun intoleranţă, rasism, misoginism, homofobie etc., atunci întreaga lor raţiune de a exista, sub pălăria laxă a specificului naţional, pune în pericol ceea ce sfârşitul de secol XX şi începutul secolul XXI au reuşit cu greu să impună ca normă (cel puţin în Europa).

  Apoi, dacă cineva s-ar obosi într-o bună zi să facă un inventar a ceea ce numim, îndeobşte, specific naţional, ar fi, poate, uimit să constate că, în mare parte, el e un mixt de tradiţii şi practici care exced ideea de naţiune, care se extind dincolo de o anume etnie. Elemente pe care le considerăm eminamente româneşti pot fi întâlnite într-o parte sau alta a globului pământesc, ori chiar la câţiva kilometri dincolo de graniţa românească. Cât despre calităţile pe care ne place să credem că le avem, aici lucrurile sunt şi mai încâlcite. Căci, cu ce instrument de măsură putem cuantifica ospitalitatea, bunătatea, onestitatea, politeţea şi alte însuşiri de acest gen? Şi apoi, în eventualitatea cu totul absurdă în care ele ar putea fi cuantificate, cum anume le vom putea aplica masiv zecilor sau sutelor de milioane de locuitori ai unui spaţiu naţional, oricare ar fi el? Orhan Pamuk apela în cartea sa „The Black Book”, la o metaforă: într-o casă, în camere diferite sau pe pereţii diferiţi ai aceleiaşi camere, avem două ceasuri care arată aceeaşi oră. Cât de absurd ar fi să spunem că primul ceas îl imită pe cel de-al doilea sau invers?! Tot aşa şi cu specificul naţional. În multe dintre cazuri, el nu e deloc specific şi cu atât mai puţin naţional (ideea de naţiune e ea însăşi destul de tânără).

Tradiţia nu e ceva ce trebuie apărat doar pentru că se numeşte tradiţie. Dacă am fi procedat astfel, poate că am trăi încă în peşteri sau am practica şi astăzi, la scară largă, sacrificiul uman. Progresul a însemnat, nu de puţine ori, tocmai lupta împotriva tradiţiei, încercarea de eliberare din ceea ce practicile anterioare consacraseră drept normalitate. Iar când, între tradiţie şi democraţie se produc ciocniri ireconciliabile, mi se pare că cea care trebuie să facă un pas în spate este tradiţia şi colericul ei frate, specificul naţional.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s