Cui i-e frică de slavi?


Mai deunăzi, unul dintre studenţii mei indieni, văzându-mă pentru prima oară, mă întreabă ingenuu: Sunteţi rus? Arătaţi ca un rus! Aveam, în mare, două variante de răspuns. Fie răspundeam cu un nu simplu, fie mă lansam într-un discurs mai amplu despre cât de fără sens e asocierea unei tipologii umane cu o anume etnie sau naţionalitate. În acest din urmă caz aş fi ajuns inevitabil la nazism, m-aş fi oprit la istoria Europei secolului XX, le-aş fi livrat un discurs atât de europocentric, încât marea majoritate a explicaţiilor mele s-ar fi pierdut inevitabil într-un alt eşec comunicaţional Europa-Asia. India însăşi e atât de diversificată la nivelul tipologiilor umane, încât nu am simţit nevoia să insist, să pierd foarte mult timp explicând ceea ce, la urma urmei, e o evidenţă.

Întrebarea, însă, nu e întru totul neinteresantă. Doar uşor anacronică, poate, marcă a unor alte vremuri, când se gândea în termeni de mase, când destui gânditori europeni aveau obsesia marilor teorii aplicabile unor largi comunităţi umane, când se vorbea frecvent despre ţări, naţiuni şi etnii ca şi când ele ar fi avut suflet sau ar fi fost realităţi monolitice. Nu e exclus să revenim în coşmarul acela, de care nu ne desparte, în definitiv, temporal vorbind, decât vreun secol şi ceva. În ceea ce priveşte mentalitatea, cred că, cel puţin în România, distanţa e şi mai mică. E loc comun la noi să vorbeşti despre naţiuni şi etnii ca şi cum ai vorbi despre indivizi, să caracterizezi importante comunităţi umane ca şi cum ar fi vorba despre un singur individ. Ţiganii sunt într-un anume fel, moldovenii în altul, ardelenii au nu ştiu ce trăsătură distinctivă în vreme ce oltenii au o alta ş.a.m.d.  

La altceva, însă, m-a făcut să mă gândesc întrebarea studentului meu. În ultimii ani mi s-a spus adesea că arăt a fi spaniol, italian, grec etc. Absolut irelevant. Oamenii, în diferite colţuri ale planetei, au diverse stereotipii. Ele diferă în funcţie de istoria locului, de educaţia celui care vorbeşte şi, în general, de o mulţime de alţi factori. În cazul românesc, este totuşi ceva ce merită a fi remarcat cu interes. Când unui român i se spune că arată a spaniol, italian sau francez, nu puţini simt un anume soi de mândrie, o recunoaştere publică a latinităţii noastre, devenită, şi nu de ieri de azi, un soi de tabu, un fapt cu valoare de axiomă, aplicabil integral asupra culturii noastre. Dacă, însă, aceluiaşi român i se spune că arată a rus sau a slav în general, mândria lasă locul unei uşoare iritabilităţi.

Desigur, prima dintre explicaţiile plauzibile ţine de istoria noastră recentă, de influenţa nefastă a spaţiului rus în perioada comunistă. Ar fi, însă, nedrept să reducem toată această antipatie faţă de slavi la un episod care, deşi categoric semnificativ, nu a făcut altceva decât să îngroaşe tuşele, să accentueze fenomene care erau prezente încă de dinainte de marea influenţă aşa-zis civilizatoare a fraţilor de la Răsărit. Grigore Ureche descoperă şi afirmă prin secolul XVII că „de la Râm ne tragem”, iar Şcoala Ardeleană declanşează un desant uneori ridicol (mă refer la tendinţele puriste), aproape negând elementului slav orice fel de importanţă în ceea ce priveşte limba română. Mai aproape de zilele noastre, prin 1921, Lucian Blaga scrie „Revolta fondului nostru nelatin”, un text de o luciditate rară în ceea ce priveşte problema latinităţii noastre. Un pasaj mi se pare a fi extrem de grăitor: „Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun-simţ. Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici – dar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul proces de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală”. Sigur, în zilele noastre, textul lui Blaga e folosit de către diverşi istorici de duminică pentru a demonstra teorii protocroniste. Nu este, însă, în mod evident, vina lui Blaga.

Nu se poate ca zecile de mii de profesori de limba română să nu fi observat că limba română prezervă infinit mai multe cuvinte sau structuri de sorginte slavă decât ne-ar plăcea nouă să credem, cu toate acestea, la nivelul mentalului nostru colectiv, e încă prezentă ideea că noi suntem latini şi numai latini. Nu se poate ca istoricii noştri să nu fi observat influenţa spaţiului slav asupra celui românesc. De fapt, în ciuda destul de multor voci care au scris documentat despre subiect, istoria noastră canonică, cea pe care o învaţă copiii noştri, e încă tributară acestei şcoli de gândire care aproape că elimină elementul slav.

Limba română rămâne, însă, locul de bătălie favorit pentru cei care neagă elementului slav orice fel de importanţă. Ba, chiar sunt unii, mai curajoşi şi mai patrioţi, care prezintă astăzi limba dacă (minunată, dar despre care nu ştim foarte multe, căci, ca orice lucru minunat, s-a pierdut în negura timpurilor) drept având acelaşi statut cu latina, dacă nu cumva fiind chiar precursoarea ei. De ce e, deci, atât de supărătoare asocierea cu lumea slavă? Motivele cronicarilor şi ale Şcolii Ardelene le cunoaştem destul de bine. Ele sunt, în mare parte, de natură politică sau religioasă. Care mai este, însă, sensul împăunării noastre de astăzi, de ce încă, în secolul XXI, asocierile cu slavii trezesc incomparabil mai puţină mândrie naţională decât cele cu latinii?!

Aş risca un răspuns de natură imagologică. Vedeţi, de regulă, vecinii nu sunt idealizaţi. Fiind atât de aproape, vecinul se va afla, inevitabil, la un moment dat sau altul, într-o stare conflictuală cu tine. Noi idealizăm mai mereu pe cei care ne sunt departe, fie şi pentru simplul motiv că, fiind departe, e greu să le vedem ridurile şi scăderile de comportament, ipocriziile şi inconsistenţele. Dacă vă uitaţi de-a lungul Europei şi al Asiei (probabil că e valabil şi prin alte părţi) în căutarea unor stereotipii naţionale, veţi constata lesne că cele mai multe stereotipii negative apar în legătură cu vecinii. Or, România, în mare parte, are vecini slavi.

Apoi, toţi latinii din Europa au fost timp de decenii în afara Cortinei de Fier, în vreme ce slavii din jurul nostru ne-au împărtăşit soarta (cu anumite nuanţe, evident, căci comunismul nu a fost acelaşi în toată Europa de Est). Aşadar, explicaţia ţine, în mare parte, şi de istoria noastră recentă, de interacţiunile nu întotdeauna lipsite de asperităţi, cu slavii din jurul nostru.

Încă si mai de neînţeles devine încrâncenarea de a ne considera în exclusivitate latini dacă ne gândim la Ortodoxie. Ortodoxia a folosit slava ca limbă de cult, în vreme ce latina era folosită de Biserica Catolică. Mai mult, până în secolul al XIX, românii nu au folosit alfabetul latin, ci pe cel chirilic. Cu toate acestea, orice sondaj realizat astăzi va arăta că majoritatea românilor este ortodoxă şi risc a spune că, sondând opiniile în legătură cu influenţa slavilor în cultura şi limba noastră, foarte mulţi ar spune că ea este nesemnificative în raport cu marea influenţă latinească. În definitiv, aşa am fost cu toţii învăţaţi în şcoli, că slavii ne-au influenţat şi ei, printre alţii, dar că, în esenţă, suntem, în tot şi în toate, latini.

Şi, în definitiv, poate se vor întreba unii, de ce e atât de important? Dacă noi ne considerăm în exclusivitate latini şi privim cu condescendenţă către moştenirea noastră slavă, acesta e un fapt divers, ca multe altele… Nu cred. În planul ceva mai larg al identităţii noastre naţionale, avem de luptat împotriva unor stereotipii, multe de sorginte comunistă. Dacă nu le vom discuta, odată şi odată, onest, fără a le aplica neapărat etichete de genul asta e bine sau asta e rău, nu putem înţelege ce se întâmplă cu noi. Or, cred că asta ne e problema astăzi. Nu neapărat salariul mediu pe economie, inflaţia, cursul leu-euro sau rata şomajului. Toate acestea ţin de organisme în care România e un biet mecanism într-un complicat ansamblu. Însănătoşirea noastră poate veni, la un moment dat, tocmai prin trezirea la viaţă a… factorului uman. Numai că asta nu se face proliferând la nesfârşit idei despre cât de latini suntem, despre cum am luptat contra turcilor apărând Europa creştină şi, mai apoi, nerecunoscătoare, despre cum ni s-a tot furat din trupul ţării, despre cum unii vor să ne ia Transilvania şi alţii doresc cu orice preţ să ne colonizeze (un alt termen rostit în exces zilele acestea). O discuţie cu cărţile pe masă ar face ca următoarele generaţii de români să ştie exact cine suntem şi ce putem aştepta de la organizarea statală de astăzi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s