Furculiţa, hârtia igienică şi religia…


E fascinant cum, în vremurile noastre sau în altele, ceva mai îndepărtate, comunităţi umane mai mari sau mai mici au reacţionat şi reacţionează la ceea ce nu înţeleg, la ceea ce nu face parte în mod implicit din propria lor cultură. În discuţiile cu studenţii mei indieni, de fiecare dată când le vorbesc despre tradiţii româneşti, frecvent mi se întâmplă să le ghicesc reacţiile de dezaprobare. Conversaţiile despre bucătăria europeană sunt, de departe, catalizatorul sigur al unor astfel de reacţii. Enumerarea tipurilor de carne pe care le consumă un român le trezeşte studenţilor mei, hinduşi vegetarieni, un soi de oroare abia disimulată. Când aud că mâncăm carne de iepure, de vită, de porc etc., memoria lor vizuală e constant agresată. Îşi imaginează atunci nu carnea de porc, de exemplul, ci animalul însuşi şi modul în care el e sacrificat. În vreme ce, senzorial, eu mă concentrez pe produsul finit, o delicioasă friptură din carne de porc, ei percep actul sacrificial, catalogându-l drept o… barbarie. În România, aceeaşi reacţie, dublată de una de-a dreptul amuzantă. Auzind că indienii îşi folosesc mâna dreaptă pentru a mânca, stânga având rolul de a suplini funcţiunea hârtiei igienice, mulţi dintre concetăţenii mei mă întrerup imediat, cu o grimasă de dezgust: barbari, domnule…
Citește mai mult Furculiţa, hârtia igienică şi religia…

Autonomia esteticului, această Fata Morgana…


Prea adesea, biografia scriitorului e prezentată fie în manieră neutră, cu date seci şi neatractive, fie ca un soi de basm unde el, scriitorul, e un fel de erou mitic, fără pată, un fel de supra-om, un geniu neînţeles. Micile sau marile concesii, inconsecvenţele, contradicţiile, toate sunt înlăturate cu grijă. Or, dacă biografiile literare sunt utile cuiva, ele sunt utile tocmai pentru că oferă dimensiunea completă a celui care stă în spatele unui text literar. Aici, istoricii literari au, încă, mult de lucru. Elevii şi studenţii români, obişnuiţi ca scriitorii să fie exemplari, sunt, mai târziu, la maturitate, debusolaţi când află ca lucrurile nu stau deloc aşa. De la un scriitor se pretinde mult prea mult, când de fapt, pretenţia ar trebui să fie una singură: texte de bună calitate. Vor fi unii care se vor întreba în ce măsură un caracter îndoielnic, un om cu poziţii ideologice extremiste, poate fi un creator valoros. Evident că poate. Nu-mi mai obosesc cititorii cu numele celor care au făcut-o, mulţumindu-mă doar să afirm că în ceea ce priveşte ficţiunea literară, nu există nici subiecte morale sau imorale, nici atitudini totalitare sau dictatoriale. Există un singur lucru: textul în sine, textul ca text şi nimic mai mult.
Citește mai mult Autonomia esteticului, această Fata Morgana…

Mă îndoiesc, deci exist…


Într-o relativ frumoasă după-amiază de iulie, având alături, în ordine alfabetică, o bere rece germană şi un interlocutor nu la fel de rece, mai ales când era contrazis, am ajuns să vorbim, dintr-una într-alta, despre politicienii de azi şi despre realităţile Europei de secol XXI, eu susţinând ideea că bătrânul continent a progresat vizibil din secolul XX şi până în prezent, interlocutorul meu având, ca de obicei, o cu totul altă opinie. Nimic nu e mai productiv şi reconfortant decât o conversaţie între oameni care nu sunt de acord unul cu celălalt. Din păcate, însă, în acea relativ frumoasă după-amiază de iulie, singurul lucru cu adevărat reconfortant a fost berea.

Înainte ca discuţia noastră să se termine iremediabil într-o fundătură, aşa cum se terminaseră şi precedentele, o afirmaţie mi-a reţinut atenţia. Ceea ce lipseşte oamenilor în general astăzi, şi, în special, oamenilor politici sunt convingerile, îmi spune amicul. Adicătălea, nu mai avem oameni de stat care să se dedice unui proiect, care să fie capabili să se sacrifice pe altarul unei idei în care cred cu toată tăria. Dacă am avea, altfel ar sta lucrurile, se înţelege, mult mai bine!… Citește mai mult Mă îndoiesc, deci exist…