Mă îndoiesc, deci exist…


Într-o relativ frumoasă după-amiază de iulie, având alături, în ordine alfabetică, o bere rece germană şi un interlocutor nu la fel de rece, mai ales când era contrazis, am ajuns să vorbim, dintr-una într-alta, despre politicienii de azi şi despre realităţile Europei de secol XXI, eu susţinând ideea că bătrânul continent a progresat vizibil din secolul XX şi până în prezent, interlocutorul meu având, ca de obicei, o cu totul altă opinie. Nimic nu e mai productiv şi reconfortant decât o conversaţie între oameni care nu sunt de acord unul cu celălalt. Din păcate, însă, în acea relativ frumoasă după-amiază de iulie, singurul lucru cu adevărat reconfortant a fost berea.

Înainte ca discuţia noastră să se termine iremediabil într-o fundătură, aşa cum se terminaseră şi precedentele, o afirmaţie mi-a reţinut atenţia. Ceea ce lipseşte oamenilor în general astăzi, şi, în special, oamenilor politici sunt convingerile, îmi spune amicul. Adicătălea, nu mai avem oameni de stat care să se dedice unui proiect, care să fie capabili să se sacrifice pe altarul unei idei în care cred cu toată tăria. Dacă am avea, altfel ar sta lucrurile, se înţelege, mult mai bine! Am auzit, în România, frecvent, variaţii pe această temă. A rămas să mestec acest gând de unul singur, de vreme ce atât berea, cât şi interlocutorul păreau a nu fi interesaţi de o posibilă dezvoltare a ideii. Îmi amintesc că, înainte de a pune punct, am afirmat că nu convingerile vor face din lumea noastră un spaţiu ceva mai septic, ci dubiul, îndoiala.

                La ceva luni distanţă de la momentul conversaţiei, încă mă încearcă sentimentul că am avut dreptate. Nu e, însă, suficient să ai dreptate. În definitiv, fiecare dintre noi se poate considera, până la proba contrarie, deţinătorul unui adevăr sau altul. Importante sunt, aici, argumentele şi nu certitudinile. Aşadar, cum să fie îndoiala mai productivă, mai eficientă şi mai inofensivă decât convingerile, vă veţi întreba dumneavoastră şi amicul meu, în cazul cu totul improbabil în care va citi acest text?! Păi dacă ai convingeri puternice eşti un om de caracter, instruit, combativ, determinat. Şi asta e de bine! Dacă pui totul la îndoială, eşti ezitant, indecis, Şi asta e, categoric, de rău! Aşa să fie? Mă îndoiesc…

Bunăoară, mai toţi dictatorii europeni ai secolului XX au avut convingeri. Rând pe rând, Stalin, Lenin, Hitler, Salazar, Franco şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ceauşescu au crezut într-un anume proiect, au avut un vis pe care l-au transformat, unii mai repede, alţii mai încet, unii mai în profunzime, alţii mai la suprafaţă, în îngrozitoare distopii. Ceea ce n-au avut, însă, niciodată toate aceste personaje a fost îndoiala, gândul că s-ar putea să nu aibă dreptate. Facultăţile lor intelectuale, în cazul unora cel puţin discutabile, erau puse în slujba unui singur proiect. Nimeni şi nimic nu putea rămâne în afara proiectului fără a se transforma în duşman. Convingerile politice vin, de multe ori, dintr-o anume încăpăţânare, or asta le face periculoase, transformându-le, nu de puţine ori, în obsesii. Apoi, însăşi structura internă a unei convingeri respinge orice fel de dialog contradictoriu.

Dubiul, pe de altă parte, practicat inteligent, fie şi ca simplu exerciţiu de sănătate mentală, te obişnuieşte cu ideea de pluralitate, cu gândul că, oricât de corecte ţi-ar fi raţionamentele, există, ipotetic, oricând, posibilitatea ca ele să se prăbuşească în faţa altor argumente, cu mult mai solide. În vreme ce convingerile anchilozează, făcând din posesorul lor o fiinţă care se mişcă de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga în interiorul aceleiaşi cuşti, al aceleiaşi limite, dubiul creează premiza evoluţiei. Simplul gând că ai putea greşi, că e obligatoriu să te confrunţi în arenă cu cei care gândesc altfel, pentru că numai în felul acesta, într-o deplină şi totală bătălie a argumentelor, o idee, oricare ar fi ea, se poate dovedi validă, e suficient pentru a înlătura cele mai multe dintre extremismele lumii contemporane. Inamicul ideologic, practicând dubiul, devine tot la fel de important, dacă nu mai important decât adeptul, camaradul, căci el, prin viziunea diferită pe care o are, e un competitor într-ale ideilor. În sistemele dictatoriale care operează cu certitudini, acest inamic trebuie musai suprimat. Câtă diferenţă!!!

La rigoare, extremismul porneşte dintr-o convingere, o convingere care antagonizează: convingerea absolută că tu ai dreptate, iar celălalt, dacă e incapabil să adere, trebuie forţat s-o facă. Atât de multe dintre ororile umanităţii au fost comise în numele celor care deţineau adevărul şi care doreau să îl împrăştie, uniform, pe suprafaţa planetei! De la Inchiziţie la Cruciade şi mai apoi de la dictaturile de extremă dreapta la cele de extremă stânga, toate au luptat în numele unei convingeri. Cu crucea în mână conchistadorii spanioli au răspândit virtuţile creştinismului, decimând civilizaţii întregi în America Centrală (aşa au dispărut aztecii), în numele Domnului Nostru Iisus Hristos Inchiziţia îi pedepsea drastic pe cei care refuzau să primească lumina binefăcătoare a bisericii, în numele unui viitor egalitarist, a unei Vârste de Aur, comuniştii şi-au ucis opozanţii, promiţând, după momentul revoluţionar, un Eden care n-a mai venit niciodată, cu gândul la un viitor mai bun, după criza economică din anii `30 ai secolului trecut, atribuită unei mari conspiraţii internaţionale evreieşti, naziştii au trimis evreii în camerele de gazare… În spatele oricărui masacru produs la scară globală, în spatele oricărui genocid, s-au aflat oameni cu profunde convingeri, personaje pentru care îndoiala a fost simptom al slăbiciunii.

Marile stereotipii naţionale, care bântuie încă Europa şi nu numai, sunt şi ele rezultatul direct al unor convingeri. Mulţi dintre noi sunt convinşi că ţiganul fură, că evreul înşeală, că belgianul e pedofil, că americanul e ignorant şi superficial, că rusul e beţivan, că musulmanul e terorist…  Dacă ne-am întreba, fie şi în treacăt, de unde ştim toate astea, dacă am aplica, deci, dubiul, fie şi numai pentru câteva minute, ar fi suficient pentru a ne prăbuşi în ridicol. Căci, mulţi dintre cei convinşi nu au niciun fel de experienţă relevantă sau referinţe serioase în sprijinul convingerilor lor, cei mai mulţi nu au vorbit vreodată mai mult de cinci minute cu un ţigan, un evreu, un belgian, un american, un rus sau un musulman. Mecanismul urii, în general, vine dintr-o prea puternică convingere.

I-aş spune interlocutorului meu toate aceste lucruri şi îmi pare atât de rău că nu-i voi putea auzi niciodată contraargumentele! Şi asta pentru că, de regulă, oamenii cu puternice convingeri nu ascultă. Ei emit axiome, or, axiomele rezistă chiar şi în faţa lui Don Quijote. În forul lor interior, totul e atât de bine stratificat, ordonat, solidificat, încât ferească sfântul să îndrăznească cineva a aduce atingere acestei structuri monolitice. Pentru mulţi, a admite că lucrurile în care credeau ieri s-au prăbuşit, sub imperiul unor noi informaţii şi argumente, înseamnă slăbiciune. Cum adică să nu ai tăria opiniunilor tale? Mai presus de toate, oamenii trebuie să aibă… coloană vertebrală, să fie hotărâţi, nu-i aşa? Să meargă până la capăt, chiar dacă, în mod evident, la un moment dat, capătul acesta e fundul unei gropi sau craterul unui vulcan. Îndoiala e pentru cei slabi, pentru cei indecişi! Ni se repetă asta atât de des…  

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s