Gigi Becali. Anatomia unui personaj


 

Nume: George Becali. Nume de scenă, Gigi, cu varianta suav-ironică Jiji. Patron al unei echipe de fotbal, cioban practicant în timpul liber, absolvent de Drept, şef de partid şi politician care se revendică din şcoala oratorică a lui Nae Caţavencu, personajul e, cel puţin, multilateral dezvoltat. Convingerile sale politice, de fiecare dată puternice şi definitive, oscilează de la stânga la dreapta. Omul e lunea fascist notoriu, marţea naţionalist patetic, miercuri e om de stânga, joi e de centru, vineri se declară de dreapta iar sâmbăta se pregăteşte pentru duminică, ziua Domnului, cea pe care o petrece cântând în biserici, citind din Noul Testament sau având lungi convorbiri private cu Dumnezeu. Că la alegeri omul a adunat ceva voturi n-ar trebui să mire pe nimeni. În ceea ce nu puţini numesc cu emfază popor român, se găseşte un corp electoral, relativ solid, nostalgic, fascistoid, naţionalist. Ceea ce, însă, surprinde mai întotdeauna e cum cetăţeanul Gigi Becali e luat în serios de oameni de la care se emit pretenţii. Bunăoară, imaginea patronului de fotbal în compania binevoitoare sau interesată a unor oameni precum Dan Pavel sau Vladimir Tismăneanu produce sau ar trebui să producă stupoare. Şi aici, însă, putem privi lucrurile într-o lumină ceva mai… înţelegătoare. Aşa cum demonstrează fără drept de apel Lucian Boia („Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”), există o oarecare tradiţie nefastă a afilierii intelectualilor români la tot felul de proiecte dubioase ideologic, dacă nu criminale de-a dreptul. Să punem, deci, pe seama idealismului asocierile acestea care contaminează, uneori irevocabil. Să zicem că intelectualii care au gravitat în preajma lui Gigi Becali (nu mulţi la număr, spre onoarea lor) suferă de un soi de… sindrom Pygmalion. Ei văd în Becali o Eliza Doolittle, un diamant neşlefuit pe care îşi fac iluzia că l-ar putea şlefui. Să-i credităm cu acest soi de naivitate, căci, nu de puţine ori, intelectualii sunt naivi.

Următorii pe lista celor care îl iau în serios pe Gigi Becali sunt mai marii Bisericii Ortodoxe. Personajul nostru e deţinătorul mai multor distincţii, posesor de Cruce sau Cruci episcopale, aşezându-se de-a stânga sau de-a dreapta feţelor bisericeşti. N-a ajuns acolo prin voia Sfântului Duh şi nici printr-o cine ştie ce evlavie creştină. Şi-a cumpărat locul prin donaţii, aşa cum, mai demult, se cumpărau indulgenţe papale. O mai mare… generozitate i-ar putea asigura, probabil, un loc privilegiat în icoanele ortodoxe. Problema creştinismului lui Becali e complicată. Omul e, pe câte se poate observa, relativ sincer în ceea ce spune. Numai că mărginirea lui intelectuală, registrul îngust în care îşi construieşte ideile, încăpăţânarea prostească, provincialismul mârlănesc, toate acestea îl împiedică să înţeleagă creştinismul şi dincolo de ritual, semnul crucii şi rugăciunea mimetică. N-ar fi o problema… nu e, in definitiv singurul, atâta doar că apariţiile lui alături de mari feţe bisericeşti îl credibilizează în mod nesperat. Şi aici, însă, ca şi în cazul intelectualilor, putem pune asocierea pe baza unei mistice naivităţi a clerului ortodox. Biserica lucrează la scară universală şi, uneori, acaparată de problemele mântuirii, preocupată cu traseul spiritual al întregii umanităţi, mai pierde din vedere lucrurile care i se petrec exact sub cucernicu-i nas. Perfect explicabil… când scrutezi orizontul, în căutarea răspunsurilor ultime, se întâmplă să nu bagi de seamă că te afunzi în mâl.  

 Cei care nu au scuza naivităţii intelectualilor sau pe cea a misticismului Bisericii, sunt politicienii care vor să însemne ceva pentru România. Ei sunt orice altceva, numai naivi şi mistici nu. Că Becali s-a afişat alături de preşedintele României, Traian Băsescu, nu e nimic altceva decât un exerciţiu de imagine perfect coerent. Ambii împart aceleaşi opţiuni ideologice în ceea ce priveşte cititul, spre exemplu. Pe amândoi îi plictiseşte… Mai au în comun şi vastul vocabular folosit în cuvântări. Bănuiesc, deşi aici ar trebui să mă ajute un analist (noua profesie la modă în România!), că-şi împart, în mare, acelaşi electorat. Ce se întâmplă, însă, cu preşedintele Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, e greu de înţeles sau explicat. A-l accepta pe Gigi Becali în Partidul Liberal e ca şi cum ai oferi Nobelul pentru pace căpitanului Zelea Codreanu. E drept, la data redactării acestui text, Becali nu e, încă, formal, în partid. Probabil că nici nu va fi, căci a-i vedea colegi de partid pe Mircea Diaconu şi Gigi Becali ar fi, totuşi, mult prea… suprarealist.

Să redevenim pragmatici. De ce ar fi Becali util cuiva în politică astăzi? Pentru electoratul său, acesta ar fi cel mai simplist dintre motive. A calculat, însă, cineva cât electorat alungă prezenţa lui Gigi Becali într-un partid politic?! Nu cumva balanţa înclină spre aceştia din urmă?! Apoi, odată ajuns în Parlament, îşi imaginează cineva că, timp de un mandat, patronul Stelei, va fi consecvent, docil şi raţional? El foloseşte orice tribună pe post de trambulină la Circul Globus, nu pentru că ar fi rău intenţionat, ci pentru că e atât de limitat în gândire! În plus, primirea lui într-un partid, oricare ar fi acela, echivalează cu un accept tacit la adresa modului lui de viaţă, cu o asumare a lui ca model politic, într-o oarecare măsură. Fie şi simpla intenţie de a-l primi în partid aruncă asupra lui Crin Antonescu serioase semne de întrebare. Faptul că un foarte probabil viitor Preşedinte al României îl consideră dezirabil, frecventabil, pe fascistul Becali (de ce ne-am feri de termeni!) e mai mult decât o gafă. În politica mare sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac. De regulă, mâinile care strâng mâini de fascişti, naţionalişti, rasişti, xenofobi, nu vor avea ocazia de a strânge mâna liderilor lumii civilizate spre care ne îndreptăm. Nu poţi să te tragi de şireturi astăzi cu Gigi Becali pentru ca mâine să ai pretenţia de a deveni important lider în Uniunea Europeană.

Despre Becali, în lumea politică se vorbeşte excesiv în eufemisme. El e… incisiv, temperamental, patriot, bine intenţionat, om din popor, toţi aceşti termeni fiind traducerea pentru grobian, gregar, naţionalist, provincial. Această sfială verbală de care se simt cuprinşi liderii noştri politici, altfel deloc sfioşi, e periculoasă pentru că ea cauţionează şi încurajează. Viitorii Gigi Becali, în loc să umble prin lume ruşinaţi de propria lor ignoranţă, ridiculizaţi constant, îşi imaginează despre ei înşişi că sunt cine ştie ce mântuitori ai neamului.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s