Un român în India (XXIV)


-file de jurnal-

Septembrie 2012

(textul integral al jurnalului, început în octombrie 2009, poate fi consultat la https://ovidiuivancu.wordpress.com/jurnalul-meu-indian/)

                Poţi fi altfel decât obosit, câteodată cumplit de obosit, în India? N-aş putea descrie cu exactitate oboseala de care vorbesc. Ea nu vine după o zi epuizantă la Universitate, nu apare ca o consecinţă firească a unui efort, fizic sau intelectual, ci creşte gradual cu fiecare an pe care îl petrec aici. Lucrurile cele mai mărunte trebuie făcute, uneori, cu zbateri disproporţionate, pe când altele, pe care le găsesc de nerezolvat, se rezolvă de la sine, ireal, kafkian. Am luna aceasta revelaţia că în cei trei ani petrecuţi în Delhi, India din jurul meu s-a schimbat. Doar că oraşul s-a schimbat în vreme ce eu eram acolo, de aceea, pentru a observa mai bine, trebuie să fac un exerciţiu greoi de a lua distanţă, de a privi totul din afară. Bunăoară, şoferii nu mai claxonează atât de mult ca în 2009. Să fie acesta un fapt sau, pur şi simplu, m-am obişnuit cu situaţia? Vorbesc cu S.C despre toate astea, dar şi ea are aceeaşi vechime în India, prin urmare, deşi e de acord cu mine, nu ştiu dacă nu cumva şi în cazul ei e vorba tot de o percepţie deformată. Ceea ce, însă, ştiu cu siguranţă e că problemele datorate întreruperii curentului electric nu sunt nici pe departe atât de frecvente ca anii trecuţi. Acesta este un fapt şi nu o farsă pe care mi-o joacă memoria mea afectivă.

Apoi, zona aceasta din nordul oraşului, încă mizeră şi prăfuită, mi-a devenit atât de familiară! Femeile de la magazinul din colţ  ştiu ce marcă de ţigări fumez, ce apă prefer să beau, ce pâine doresc să cumpăr. De multe ori, urc într-o ricşă, de acasă către Universitate sau viceversa, fără să mai trebuiască să spun unde vreau să merg şi nici preţul pe care doresc să îl plătesc. La sală, când îmi plătesc abonamentul lunar, nu mai e nevoie să îmi spun numele. La supermarket, dacă vreau să cumpăr banane, mi se oferă frecvent unele proaspete, care nu sunt încă expuse. Când sun pentru a comanda cina la vreunul dintre restaurantele din zonă, nu mai e nevoie să le comunic adresa la care vreau să îmi fie livrată comanda… Trăiesc într-un oraş cu o populaţie mai mare decât a întregii Românii, dar duc o viaţă aproape rurală, în mijlocul unei comunităţi care a integrat în rutina ei propria mea rutină. Lucrurile devin din ce în ce mai simple, zilele încep să semene din ce în ce mai mult una cu cealaltă. Şi totuşi, oboseala rămâne. Sunt convins că ea nu are cauze fizice. Poate fi, mai degrabă, rodul atâtor luni în care am încercat să rezist Indiei în sensul în care am refuzat sistematic să mă integrez. Acum, învins, resimt oboseala rezistenţei iniţiale. Tac din ce în ce mai jenat când vorbesc cu prietenii mei români despre India iar ei se arată necruţători cu tot ceea ce le povestesc că se întâmplă aici. Era o vreme când participam la indignarea lor, când mă revoltam şi judecam. Acum, toate aceste lucruri sunt mai mult un exerciţiu retoric, pe care îl practic din ce în ce mai neconvingător. Există în India un alt fel de a privi totul, de a pricepe şi de a te raporta, iar eu, fără a avea pretenţia că înţeleg, mă simt din ce în ce mai mult parte a ceea ce se întâmplă în jurul meu. Primul simptom: multe dintre lucrurile care mă indignau până nu demult mă găsesc acum calm. Multe dintre micile tragedii ale vieţii europene  mi se pare acum ridicole, fără niciun fel de substanţă.

E. este noul meu vecin. Un student italian care vorbeşte fluent hindi şi care se integrează perfect în această comunitate de europeni ciudaţi. Câteodată, E. începe să vorbească în italiană, deşi, evident, ştie engleză. Brusc, în mijlocul unei conversaţii, îl auzi rostind fraze întregi în italiană. Îmi place teribil această excentricitate, cu atât mai mult cu cât ea e naturală, o simţi imediat ca fiind firească, nu declarativă, jucată. E. ascultă, cred că e primul dintre noi căruia îi place mai mult să asculte decât să vorbească. Desigur, există două feluri de a asculta o conversaţie. E tăcerea tâmpă, care vine din imposibilitatea de a urmări discuţia şi de a participa la ea (tăcere practicată cu succes de S.) şi mai există tăcerea interesată a celui care înţelege tot, dar e atât de fascinat de argumentele şi retorica participanţilor încât preferă să nu participe. O astfel de tăcere practică E. Într-o seară, mă invită la el şi, alături de un alt italian, specialist în probleme economice, discutăm despre capitalism şi marxism, despre inflaţie şi criza europeană. La un moment dat, D, prietenul lui E., încearcă o şedinţă de… hipnoză. Dezvoltă o întreagă teorie despre cum trebuie realizată hipnoza. E. este subiectul experimentelor. Atât eu cât şi D. încercăm să-l hipnotizăm. Rezultatul e amuzant şi reconfortant. Bem cu toţii din romul indian aşezat pe masă şi reuşim într-o oarecare măsură să îl aruncăm pe E. într-un soi de transă, care, în mod evident, nu are nimic de a face cu hipnoza. Rămân cu amintirea unei seri interesante, în care reuşesc, alături de E. şi D., să îmbin perfect conversaţiile ridicole, dar plăcute, cu cele serioase, pline de referinţe dintre cele mai felurite. Simpla idee că pot vorbi despre Marx şi, mai apoi, încerca o şedinţă de hipnoză e o ironie atât de reuşită!

Continui orele de yoga. În cursul uneia dintre ele, M. va fi muşcată de un ţânţar purtător al virusului ce avea s-o contamineze cu dengue. Simptomele iniţiale nu se disting cu mult faţă de cele ale unei banale gripe. Testele de sânge aveau să arate, însă, că, indubitabil e vorba de o formă de dengue. Nu există vaccin, tot ceea ce se poate face este tratarea simptomelor în mod separat (în special febra ridicată). După câteva zile sau săptămâni, în funcţie de norocul pacientului, totul trece, corpul rămânând imun la respectivul tip de virus, dar extrem de vulnerabil la celelalte trei tipuri care pot provoca dengue. Prilejul e bun pentru a-mi verifica propriul carnet de vaccinuri. Cel pentru febra tifoidă va expira anul acesta, celălalt, combinat pentru două tipuri de hepatită, oferă imunitate pe viaţă. S.C îmi spune că ea a solicitat şi un vaccin împotriva encefalitei. Aparent, boala e destul de frecventă în Asia. Pentru dengue, octombrie se pare că e luna de vârf în Delhi. M. se recuperează şi vorbesc cu ea despre boală. Cu toţii încercăm o discuţie în registru comic, ceea ce, desigur, poate părea cinic dacă nu se are în vedere că numai astfel poţi gestiona o situaţie care, tratată serios, poate să te arunce în braţele panicii şi ale ipohondriei, ambele mult mai periculoase decât însăşi febra dengue.

A.K încearcă să mă sune din nou. Îl evit. Obsesia lui pentru Eminescu nu are nimic de a face cu reala curiozitate, cu dorinţa de a înţelege ceva. A.K e blocat în proiectul de a demonstra că mai tot ce a scris Eminescu se află într-o strânsă legătură cu civilizaţia şi cultura hindusă. Însă, nu are nicio unealtă pe care s-o poată folosi în demersul lui. Traduce din Eminescu fără să înţeleagă o boabă româneşte, vorbeşte despre poezie într-o manieră idilic-exaltată, atât de specifică multor indieni, dar, mai presus de toate, se încăpăţânează să monologheze. Dacă i-ai spune că pe Marte s-au descoperit extratereştri, ar da din cap a aprobare, continuându-şi discursul. Mai grav e că, din câte am observat, obsesia lui, costisitoare câteodată (căci organizează un soi de dineu cu mulţi invitaţi în fiecare an, de 15 ianuarie), e deranjantă pentru propria lui familie. Nu pot uita imaginea soţiei lui A.K, atunci când le-am făcut o vizită acasă. Bănuiesc că obsesia pentru România în general e tot ceea ce îl reconfortează pe A.K, singurul domeniu în care poate face paradă în faţa prietenilor lui. Am asistat la câteva astfel de scene. Se pare că ne vom întâlni la recepţia de Ziua Naţională a României. Încerc să merg acolo cu S.C. Mă îngrozeşte ideea că aş putea petrece minute bune în compania lui A.K.

De la o vreme, în jurul meu indienii zâmbesc ceva mai mult. Asta e cu siguranţă o percepţie subiectivă, dar deloc mai puţin importantă din pricina aceasta. Cred că senzaţia a venit odată cu un viciu de imaginaţie pe care m-am surprins avându-l: nu mă mai pot imagina în afara Indiei. Evident, ştiu că va veni o vreme când mă voi întoarce în ţară, doresc ca acel moment să vină, însă nu mă mai pot imagina intrând într-o sală de curs în România. Făceam exerciţiul acesta cu uşurinţă în primul an aici; mă imaginam frecvent înapoi în ţară, predând Eliade, spre exemplu. Mă gândeam cam ce aş spune, cum anume mă voi raporta la personajele lui, în special cele legate de spaţiul indian. Era o nevoie imperioasă de a-mi aminti că sunt aici în tranzit, un tranzit care durează de trei ani, dar totuşi un tranzit. În ultimul an şi jumătate, fac exerciţiul acesta din ce în ce mai rar. La un moment dat, va trebui să încetez să scriu în jurnal. Se închide un cerc; ce altceva ar mai fi de spus? Am pornit în aventura mea indiană sceptic, obtuz, refuzând tot ceea ce mintea mea nu putea pricepe. M-am revoltat, am devenit didactic, am lăsat frâu liber tuturor prejudecăţilor pentru ca, acum, să mă regăsesc într-o Indie care mă absoarbe lent, fără să-mi reziste, integrându-mă doar în imensul malaxor uman de aici. Oricum, scriu în jurnal din ce în ce mai greu. Nu mai cred că experienţele mele în India pot fi… nu relevante, căci relevante n-au fost niciodată, ci suficient de exotice încât să merite să scriu despre ele. E posibil să fi epuizat tot ceea ce aveam de spus. Nu mai simt niciun fel de stridenţă semnificativă despre care să merite să scriu, ţara aceasta nu trebuie explicată, despre ea nu mai văd ce aş mai putea scrie. Potenţialilor mei cititori nu cred să le mai pot transmite ceva.    

3 gânduri despre „Un român în India (XXIV)

  1. Superb scris! Va urmaresc jurnalul indian de mai bine de doi ani si fiecare capitol l-am asteptat lunar cu mare nerabdare. Am citit fiecare fila de jurnal atit pentru aspectul informativ legat de India, dar si mai mult pentru felul in care relatati toate experientele traite in India. Consider ca transmiteti enorm cititorilor si sper sa nu va opriti din a scrie in jurnal, chiar daca nu lunar, macar trimestrial. Sunt convinsa ca sunt multi cititori care ar fi in continuare captivati de experienta dumneavoastra in India.

    Apreciază

  2. India e asemeni acelei iubiri pe care, daca ai refuzat-o in tinerete, va reveni, „dureros de dulce”, la maturitate…Il iubesc pe Eliade si acest jurnal ce duce mai departe, povestea… Abia astept sa fie publicat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s