Patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii


 

Spre dezamăgirea multor compatrioţi, patriotismul este, nu neapărat lingvistic, cât conceptual, o noţiune care nu se manifestă plenar în istoria omenirii mai devreme de începutul secolului XVIII. Desigur, celălalt termen, patriot, are o istorie ceva mai îndelungată. El derivă din latinescul patria, dar până să devină patriotism, aşa cum îl înţelegem astăzi, a fost nevoie şi de intervenţia decisivă a iluminismului francez. În lupta sa împotriva influenţei Bisericii, Rousseau avansează ideea că preoţii nu ar trebui să predea în şcoli publice, de vreme ce patria de care vorbeşte Biserica nu e cea terestră, ci Împărăţia Cerească, a lui Dumnezeu. El merge pe linia ideologică a lui Machiavelli, care vede în creştinism un obstacol pe care formele de guvernământ sunt datoare a-l înlătura. Pentru Rousseau, patriotismul, spre deosebire de credinţă, este o virtute pe care guvernele sunt datoare să o cultive (On Political Economy, 1755). Aşadar, fără a arunca exclusiv vina asupra lui Rousseau, el poate fi socotit un reper simbolic în ceea ce avea să devină patriotismul după secolul XVIII. Ca picanterie ce poate, la un moment dat, servi scopului acestui text, poate că merită menţionat că Jean-Jacques Rousseau nu a aplicat în propriul său mod de a trăi decât foarte puţine dintre ideile despre care a scris.

                Prin 1775, Samuel Johnson, ca reacţie la falsul patriotism promovat de ministrul John Stuart, rosteşte celebra sintagmă „patriotismul e ultimul refugiu al unei canalii”. Deşi, în mod evident, propoziţia filozofului nu se referă la patriotism în general, fiind rostită într-un context special, avem aici întreaga cheie în care voi dezbate ideea de patriotism în continuare. Prin urmare, ca noţiune abstractă, aşa cum e ea explicitată de Rousseau, patriotismul nu e deloc dăunător. El se presupune că ar trebui să construiască cetăţeni-model, ataşaţi unor valori naţionale. În practică, însă, ajungem întotdeauna la excrescenţe şi exagerări. Practicat cu fervoare, patriotismul e condamnat să degenereze în naţionalism, şovinism, xenofobie. Pentru că enunţul e dur, el se cere dezvoltat. Aşadar, esenţa patriotismului ţine de ataşamentul între o fiinţă umană şi un set de valori naţionale. Numai că, valorile naţionale, aşa cum le spune şi numele, sunt… particulare. Ce se întâmplă când, în istorie, valorile naţiunii X intră în conflict cu valorile naţiunii Y? Simplu: patrioţii naţiunii X şi patrioţii naţiunii Y, convinşi fiind, fiecare în parte, că au dreptate, vor încercă să-şi impună unul altuia propriile valori. Aşadar, patriotismul nu e acomodant, ci rigid. El funcţionează prin excluziune. Gafa lui Rousseau e tocmai distincţia între patriotism şi credinţă. În esenţă, ele se desfăşoară după acelaşi ritual: nevoia de a impune altora propriile noastre convingeri şi opacitatea faţă de argument.

                Straniu este că fiinţa umană nu s-a născut, aşa cum încearcă să ne convingă unii politicieni… patrioată. Nicidecum… Patriotismul a fost, iniţial, folosit ca instrument politic, fie pentru justificarea unei agresiuni, fie pentru crearea artificială a ataşamentului unei comunităţi faţă de un teritoriu, fie pentru a face suportabile diverse guverne corupte sau dictatoriale. Ni s-a plantat adânc în scoarţa cerebrală această idee; adicătălea, or fi ei răi dictatorii, dar măcar sunt de-ai noştri, îşi iubesc poporul, chiar dacă, în numele acestei iubiri, îl înfometează sau îi suprimă libertăţile. În timp, însă, mase din ce în ce mai mari de oameni au căzut în această capcană. Patriotismul este, deci, când formă mascată a urii, căci funcţionează prin excluziune, când justificare a unor atrocităţi inimaginabile. În eseul său, Despre patriotism (1894), Tolstoi foloseşte o imagine sugestivă. „E ca şi cum un ţigan pune piper sub coada calului […] şi apoi pretinde că abia poate controla animalul excitat”. În rolul ţiganului, politicienii şi guvernele, în rolul calului, bietul cetăţean candid. În acelaşi text, scriitorul rus afirmă că patriotismul e o formă de sclavie şi că el supravieţuieşte inerţial.

                Marele viciu al patriotismului este că el echivalează mereu cu un soi de orbire colectivă. Oricât de mult s-ar scrie despre el, în practică nu va înceta niciodată să fie un sentiment meschin care funcţionează prin dihotomia noi vs. ceilalţi. Întotdeauna, în patriotism, există un versus, care nu suportă înlocuirea cu alte conjuncţii, ceva mai acomodante, precum şi ori sau. În 1901, grecul care i-a înţeles pe români cum nimeni altul n-a făcut-o până la sau după el, Caragiale, scrie un text în care vorbeşte despre românii verzi (a se citi românii patrioţi). El sesizează exact că a fi patriot presupune mereu în a-ţi iubi patria sau neamul în opoziţie cu a urî alte patrii sau neamuri: „un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia”. E obligatoriu să fie aşa? De ce, adică, vor spune adepţii patriotismului, nu ţi-ai putea iubi ţara şi neamul fără a-i urî pe ceilalţi? Foarte simplu… aşa cum spuneam, valorile naţionale, credinţele religioase, normele etice şi de conduită în societate sunt extrem de diversificate, de la un spaţiu la altul, de la o naţiune la alta. Ce se întâmplă atunci când două societăţi de patrioţi constată că valorile lor intră în coliziune? Datoria patriotului e să-şi apere valorile, pentru că le consideră singurele valide, sacre aproape. A fost educat să considere că cine nu se închină ca el, cine nu mănâncă asemenea lui, cine nu gândeşte ca el, cine nu respectă aceleaşi lucruri, cine nu are aceleaşi tabuuri, cine nu crede în aceleaşi mituri e un barbar care trebuie adus pe calea cea dreapta. Or, aducerea pe calea cea dreaptă a însemnat Inchiziţie, Cruciade, Războaie Mondiale, Războiul Rece etc.

Patriotismul lucrează cu valorizarea unui grup de indivizi în dauna altora. El cauţionează şi legitimează gesturi şi atitudini criminale (mareşalului Antonescu i se pot ierta toate pentru că, nu-i aşa, a fost patriot!). Metafizic vorbind, distorsionează întreaga făptură umană, o reordonează în jurul unei alte axe. El presupune un soi de solidaritate bazată pe identităţi false. Patriotul se va simţi înclinat să simpatizeze, mai degrabă, cu un conaţional zăpăcit şi confuz (doar pentru că îi este conaţional!), decât cu un străin raţional. Or, acesta este drumul care duce cu siguranţă către xenofobie.

Patriotul este când naiv (şi atunci are o scuză!), când duplicitar şi imbecil. Zilele trecute, pe Facebook circula o fotografie unde, în partea dreaptă, erau înfăţişate câteva figuri de români celebri, iar în partea stângă, câţiva ţigani. Textul suna cam aşa: faceţi diferenţa! Noi suntem români (text postat în partea dreaptă), ei sunt ţigani (text postat in partea stângă)! Pasămite, fotografia se dorea un apel către europenii care fac această confuzie între români şi ţigani. Să presupunem că mâine, în Franţa, să zicem, apare o fotografie identică, doar că având în partea dreaptă câteva figuri de intelectuali francezi, iar în partea stângă, câţiva români, ilustrată fiind cu textul: faceţi diferenţa! Noi suntem europeni (în partea dreaptă), ei sunt români (în partea stângă)! Aceiaşi patrioţi români ar urla ca din gură de şarpe… discriminare! Dacă acesta nu e exemplul cel mai grăitor de duplicitate şi imbecilitate, nu ştiu să fie altul mai potrivit.

Din păcate, însă, sistemul românesc de învăţământ înclină, mai degrabă, spre a transmite tinerei generaţii patriotismul în dauna toleranţei, considerată încă un moft, o creaţie odioasă a globalizării care doreşte să anihileze popoare brave sau specificităţi naţionale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s