Rina Frank, „Toate casele au nevoie de un balcon”, Bucureşti, Editura Rao, 2009, 260 de pagini


Pe fundalul dificultăţilor inerente vremurilor, asistăm la fragmente din copilăria unei tinere fete de condiţie modestă, evreică româncă. Al doilea plan ne vorbeşte deja despre acelaşi personaj care, ajuns la maturitate, trăieşte o povestea de dragoste eşuată cu un evreu spaniol. Interesant este de observat cum evrei veniţi din toate colţurile lumii îşi trăiesc dramele identitare, în încercarea de a-şi construi o altă identitate ca cetăţeni ai aceluiaşi stat (Israel). Din păcate, nu se pune un accent deosebit pe această problematică. Subiectul, în integralitatea lui, e ratat… Citește mai mult Rina Frank, „Toate casele au nevoie de un balcon”, Bucureşti, Editura Rao, 2009, 260 de pagini

Un român în India (XXV)


Posibilitatea ca în acelaşi spaţiu să se regăsească, în acelaşi timp, un text, autorul şi personajele lui mi s-a părut a fi o problemă de teorie a literaturii, o abstracţiune la care nu merită să reflectezi prea mult, probabilitatea de a se întâmpla fiind atât de mică. Până azi, de fiecare dată când scriam, India era undeva afară, în spatele uşii metalice a apartamentului meu. Rămânea acolo până când terminam de scris. De azi, e ca şi cum India stă alături de mine, în faţa aceluiaşi laptop, uitându-se peste umărul meu la ceea ce scriu, la cum frazele acestea se înşiră pe ecran, de îndată ce literele şi semnele de punctuaţie sunt tastate. E o senzaţie ciudată… Odată ce hotărăsc, însă, să continui, scriind pe aceeaşi linie, fără compromisuri, mă liniştesc. E liniştea pe care o resimte fiecare dintre noi, odată ce o decizie grea, în care întotdeauna ai ceva de pierdut, a fost luată, după îndelungi deliberări şi ezitări.… Citește mai mult Un român în India (XXV)

Herta Müller, „Regele se-nclină şi ucide”, Iaşi, Editura Polirom, 2005, 233 de pagini


O scriitură grea, producătoare de angose, încrâncenată. Eseurile sunt mărturii şi confesiuni, scrise ca atare. Fără să fie lipsite de o anume capacitate de a seduce, textele sunt, totusi, o mărturie că Herta Müller, ca scriitoare, este prizoniera propriei biografii. Mult prea multe speculaţii… lingvistice, interpretări speculative de etimologii, metafore greoaie… Nu e o lectură uşoară, în primul rând pentru că imaginile şi ideile nu se aşază coerent, într-o anume ordine, ci par a fi rodul unei gândiri spontane, fracturate, cu treceri bruşte de la un moment la altul, cu repetări ale aceleiaşi idei, prezentată… Citește mai mult Herta Müller, „Regele se-nclină şi ucide”, Iaşi, Editura Polirom, 2005, 233 de pagini

Canonul literar ca ideologie


Multiplicaţi exemplul acesta, înmulţiţi-l cu numărul de naţiuni, căci el se regăseşte, în diferite proporţii, şi la polonezi, şi în literatura latino americană şi în cea japoneză, şi veţi constata că demersul unei ierarhizări relevante a literaturii universale e compromis încă din start. Singurul posibil canon transnaţional e un pur proces contabilicesc, sec, lipsit de spectaculozitate, care exclude ierarhizările… o simplă contopire a canoanelor naţionale. … Citește mai mult Canonul literar ca ideologie

Cazul Mihail Neamţu. Somnul (n)raţiunii naşte monştri!


  Imaginează-ţi ca eşti un copil de vreo 12-13 ani într-un sat românesc, de munte, să zicem, în 2012, şi găseşti pe undeva, prin podul bunicii, “Cărticica şefului de cuib”, producţie legionare. Nu ştii despre ce e vorba, o citeşti şi, mai apoi, vorbeşti, extaziat, despre ea într-un cadru ceva mai larg, cu adulţi educaţi… Citește mai mult Cazul Mihail Neamţu. Somnul (n)raţiunii naşte monştri!

ICR a murit, trăiască ICR! Consideraţii la căpătâiul unui muribund


Vom începe să existăm cu adevărat, căci, la nivelul duratei lungi a istoriei, nu rămânem în conştiinţa colectivă prin politicienii noştri, prin marii noştri capitalişti, prin muzicieni care isterizează stadioane, prin versificatori care excită conştiinţe gregare sau prin scriitori care vând bine la un moment dat, ci prin aceia care (se) mişcă (în) lumea ideilor, influenţând-o. Pare o viziune romantică, dar numai dacă ne încăpăţânăm să privim doar către mâine, nu şi către deceniile sau secolele care vor urma.

Dacă un Institut Cultural Român nu e capabil să aşeze în canonul universal valori româneşti, preferând să facă pariuri culturale, atunci e mai bine ca el să nu existe deloc. Să folosim banii necesari funcţionării lui pentru a înfiinţa cantine sociale şi a finanţa un program naţional micul şi berea. Ar fi mai onest şi, în termenii eficienţei, mai productiv.… Citește mai mult ICR a murit, trăiască ICR! Consideraţii la căpătâiul unui muribund