ICR a murit, trăiască ICR! Consideraţii la căpătâiul unui muribund


 

"Romania sub forma unui vagin", autor Benedek Levente
„Romania sub forma unui vagin”, autor Benedek Levente

Pe siteul Institutului Cultural Român a apărut de curând un mesaj către creatori, redactat şi semnat de noul preşedinte al instituţiei. Vechiul preşedinte, debarcat odată cu schimbarea Guvernului, e acuzat de a fi transformat instituţia într-una politică. Irelevant, căci, atunci când se va produce următoarea schimbare, probabil că natura acuzaţiilor va fi aceeaşi, doar numele acuzatului se va schimba. Dincolo de nume şi acuze, există câteva întrebări de fond, cărora va trebui să le găsim un răspuns. 1 Avem nevoie de un Institut Cultural Român? 2. Dacă da, ce ar trebui el să facă? 3. Cui ar trebui subordonat, pentru o mai bună funcţionare? 4. Ce avantaje concrete aduce o asemenea instituţie nu creatorilor, ci întregii culturi române?

La prima întrebare, cea mai simplă dintre ele, cu greu se poate răspunde altfel decât da. Orice ţară civilizată are un asemenea institut. În cazul României, după decenii de izolare în interiorul Cortinei de Fier, după momente în care exprimarea noastră culturală în afara graniţelor ţării s-a făcut pe criterii ideologice, se simte nevoia promovării unor repere culturale. Atunci când politicul dezamăgeşte, atunci când economiile respiră sacadat, cultura poate suplini un gol. Un gol de percepţie, dacă doriţi, sau de… imagine, dacă preferaţi, mai degrabă, noţiunea aceasta, atât de golită de sens! Dar, atunci când cultura se exprimă, mai ales când o face pe bani publici, politicul trebuie să tacă. În caz contrar, demersul e inutil. Aşadar, un Institut Cultural Român e necesar doar atâta vreme cât el transcende prin viziune şi proiecte orice schimbare politică.

Cât priveşte a doua întrebare, aici ni s-au dat până acum diverse răspunsuri. Unii cred că trebuie promovată cu precădere cultura contemporană, chiar avangarda. Se iau câţiva autori în viaţă, li se decontează traduceri şi deplasări, se vernisează câteva expoziţii în care falusul şi vaginul sunt elemente recurente şi, în felul acesta, ne înfăţişăm lumii ca nişte moderni ce suntem, încercând să arătăm că România nu este numai ţara lui Dracula, a folclorului şi a Mioriţei. O altă şcoală de gândire pare a ne propune o strategie opusă: ce-ar fi să ieşim în lume cu dansurile noastre populare, cu obiceiurile noastre, cu bucătăria noastră fără egal în Calea Lactee? Sa le spunem străinilor câte minunate lucruri am inventat noi, românii, în întreaga noastră istorie multimilenară!

Să le luăm pe rând. Când în memoria culturală a umanităţii exişti deja, atunci, evident, poţi promova cultura contemporană, căci ea vine pe un fond deja prezent. Când ai o Renaştere ca cea italiană, când ai un Romantism ca cel francez, când ai o filozofie ca cea germană sau o literatură ca cea rusă, nu mai e nevoie ca ele să fie, excesiv, promovate de institute culturale, pentru că fac parte deja din orice curriculum serios, oriunde în Europa. Te poţi concentra, în toate aceste cazuri, pe cultura experimentală, elitistă, chiar şocantă. Este acesta cazul nostru? În mod evident, nu. Momentele semnificative ale culturii noastre sunt doar pasager relevante pentru ceilalţi, aşadar, înainte de a finanţa sau gira artişti români ce ridică falusul şi vaginul la rang de artă modernă, trebuie să ne concentrăm pe acele zone, relativ puţine, în care am avut ceva de transmis umanităţii. În cazul unei literaturi ca cea românească, spre exemplu, a transmite ideea că dadaismul este o contribuţie românească (atât cât este, fără exagerări!), e mult mai important decât a finanţa traducerea nu ştiu cărui autor contemporan, poate valoros, dar obscur în termenii influenţei lui asupra culturii universale. Oricât de atinşi de aripa genialităţii ar fi muzicienii trupei Shukar Collective, promovaţi la un moment dat de Institutul Cultural Român, ei nu pot reprezenta cultura română pe bani publici pentru simplul motiv că sunt periferici. Trebuie să-şi aştepte frumos rândul, căci avem nume precum Ciprian Porumbescu sau Sergiu Celibidache (exemple aleatorii), creatori care au ceva de spus, care pot face parte, în mod realist, sin patrimoniul cultural universal. Între timp, cei de la Shukar Collective pot concerta oriunde doresc, pe banii lor sau ai, bănuiesc, milioanelor de spectatori care nu mai pot dormi noaptea dacă nu aud minunatele lor producţii muzicale.

Pe de cealaltă parte, a promova bucătăria şi folclorul românesc, sub umbrela atât de largă şi, în consecinţă, labilă, a tradiţiei este un demers riscant, atâta vreme cât nu ne-am lămurit pe deplin câte dintre obiceiurile noastre sunt ale noastre şi câte sunt regăsibile, în diferite forme, în întreg spaţiul balcanic sau oriental. Resursele noastre financiare sunt atât de limitate, încât, inevitabil, trebuie să operăm o necesară prioritizare. Putem organiza festivalul sarmalei, dar mulţi se vor întreba de ce promovăm un produs cultural prezent în atâtea spaţii din Europa şi Orientul Mijlociu. La fel se întâmplă cu obiceiurile noastre tradiţionale, cu folclorul nostru, toate importante în felul lor, dar fără un potenţial important de reprezentare. Nu tot ceea ce trezeşte interesul glandelor lacrimare româneşti are acelaşi efect peste hotare. Aşadar, un Institut Cultural Român trebuie să aibă ca primă prioritate promovarea acelor valori ce au o oarece rezonanţă, ce se integrează conceptului european de unitate în diversitate. Exotismul horei, al Meşterului Manole (ambele realităţi culturale balcanice şi nu româneşti) şi al bucătăriei noastre sau genialitatea nu ştiu căror artişti români de stradă care expun, la New York, ponei cu svastici desenate pe spate, se pot promova pe bani privaţi sau, de ce nu, pe bani europeni!

Într-o ţară ca România, unde instituţiile importante funcţionează sub zodia provizoratului, dependente fiind de schimbările de Guvern, un Institut Cultural Român nu poate fi subordonat decât unui for care, în liniile lui esenţiale, supravieţuieşte acestora. A aşeza un Institut Cultural Român sub umbrela Preşedinţiei, a Parlamentului sau a Guvernului e, la noi, o loterie. Dacă Preşedintele e un intelectual cu o înţelegere, fie şi aproximativă, a propriei sale culturi, atunci lucrurile ar putea merge bine. Dacă, însă, el e un ilustru comandant de nave care citeşte greu şi înţelege şi mai greu, atunci evident tipul acesta de comportament s-ar putea reflecta şi asupra funcţionării Institutului.  Mi se vor da, poate, exemple de aiurea, unde sistemul funcţionează, însă diferenţa majoră e că, în România, Preşedinţia, Guvernul sau Parlamentul nu înseamnă nimic mai mult decât cel care le conduce temporar. Noi nu avem, şi nu de ieri de azi, instituţii, ci şefi care transformă instituţia în funcţie de propriul lor profil comportamental sau cultural. În vreme ce Academia Română, cu toate păcatele ei, e, totuşi, un for al elitelor culturale, dacă nu în totalitate integru, măcar, cel puţin cunoscător într-ale culturii române.

În fine, ce ne aduce nouă, ca ţară, un Institut Cultural Român? În primul rând, nu cred că o asemenea instituţie trebuie înfiinţată pentru creatori. Dacă statul român vrea să facă mecenat, are destule alte instrumente la îndemână, în special prin intermediul Ministerului Culturii, care de aceea şi există (pentru a proteja creatorii şi produsul cultural românesc). Un Institut Cultural e o interfaţă între noi şi ceilalţi, el nu face altceva decât să promoveze produse culturale canonice, a căror valoare a fost acreditată în timp. Nu avem nevoie de un Institut Cultural care să cultive talente, care să fie o agenţie de impresariat. O asemenea instituţie trebuie să lucreze cu personalităţi deja validate, nu la ele în comună sau pe scara blocului, ci la nivel internaţional. Avantajele imediate ale promovării culturii canonice sunt evidente: vom începe să ocupăm un loc în spaţiul vast al culturii europene sau în cel, şi mai vast, al culturii universale. Vom începe să existăm cu adevărat, căci, la nivelul duratei lungi a istoriei, nu rămânem în conştiinţa colectivă prin politicienii noştri, prin marii noştri capitalişti, prin muzicieni care isterizează stadioane, prin versificatori care excită conştiinţe gregare sau prin scriitori care vând bine la un moment dat, ci prin aceia care (se) mişcă (în) lumea ideilor, influenţând-o. Pare o viziune romantică, dar numai dacă ne încăpăţânăm să privim doar către mâine, nu şi către deceniile sau secolele care vor urma.

Dacă un Institut Cultural Român nu e capabil să aşeze în canonul universal valori româneşti, preferând să facă pariuri culturale, atunci e mai bine ca el să nu existe deloc. Să folosim banii necesari funcţionării lui pentru a înfiinţa cantine sociale şi a finanţa un program naţional micul şi berea. Ar fi mai onest şi, în termenii eficienţei, mai productiv.

3 gânduri despre „ICR a murit, trăiască ICR! Consideraţii la căpătâiul unui muribund

  1. Excelent, echilibrat, exact. Comentariile de pe situl ACUM sunt ori teziste ori alături de subiect. Cred că o analiză financiară ar completa analiza Dv critică/ datele nu sunt disponibile. Știu doar fostul director al ICR Paris, Radu Portocala, știe mai multe despre prețurile acțiunilor în zona sa de competența, ca și despre natura lor. Despre îngeri este tradusă ăn franceză, asemenea comentariile dantești ale lui HRP. A se vedea opiniile unor specialiști pe această din urmă temă. Cu bine, Dan Culcer

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s