Canonul literar ca ideologie


Text publicat în revista „Viaţa Românească”, nr. 9-10/2012

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1286_canonul-literar-ca-ideologie.html

Când Harold Bloom a publicat, în 1994, “The Western Canon”, poziţiile sale teoretice, reafirmarea esteticii ca principiu ordonator, păreau a fi contribuţii decisive la limpezirea unuia dintre cele mai problematice concepte ale literaturii: canonul. Demonstraţia de inteligenţă şi erudiţie pe care o oferă textul, lupta împotriva politizării literaturii, a ideologizării ei, a multiculturalismului care devine criteriu de validare literară în dauna valorii estetice, toate acestea asigură cărţii relevanţă. Ceea ce, însă, trezeşte şi probabil că va trezi multă vreme de aici înainte suspiciuni, este lista scurtă a autorilor canonici pe care autorul o propune. Douăzeci şi şase de nume…  Intervievat de Jose Antonio Gurpegui (textul interviului apare în revista „Alicantina de Estudios Ingleses”), ulterior publicării cărţii, Harold Bloom avea să regrete publicarea listei. „Spun foarte clar că lista este provizorie, că este personală, provocatoare, o sugestie […]. Nimeni nu poate spune cu adevărat, până când nu vor fi trecut cincizeci de ani, dacă ceva este sau nu important. Nu e posibil… […] m-am gândit în special la cititorii din Statele Unite şi alte ţări vorbitoare de engleză”. În acelaşi interviu, Bloom afirma că, dacă s-ar întoarce în timp la momentul publicării cărţii, ar renunţa la tipărirea controversatei liste.

 Cititori dintre cei mai feluriţi, nu puţini deranjaţi de condescendenţa cu care autorul priveşte feminismul, critica marxistă, deconstructivismul sau semiotica, au reproşat lipsa ori prezenţa din înşiruirea celor douăzeci şi şase de nume a unuia sau altuia dintre scriitori. Dincolo de chestiunile care ţin strict de marketing-ul literar (căci, până la urmă, publicarea unui top al scriitorilor într-o asemenea carte trebuie privită în această cheie), problema demersului în sine mi se pare mult mai important a fi abordată. Căci, în definitiv, marele viciu al textului pare unul de concepţie. Harold Bloom vede canonul ca fiind o structură rigidă, cel puţin în ceea ce priveşte nucleul său dur. Aşezându-l în centru pe Shakespeare, în jurul căruia gravitează multe dintre celelalte nume (până şi Freud e interpretat din perspectivă shakespeariană, ceea ce e, poate, prea mult!), lista lui Bloom, chiar şi cea extinsă, e susceptibilă de a fi irelevantă. Or, un rezultat irelevant afectează, orice s-ar spune, şi principiile teoretice în baza cărora s-a ajuns la el.

Demersul de a vorbi despre canon la o scară atât de largă, transnaţională, trebuie, în definitiv, să răspundă primordial unei întrebări: există un set de principii estetice care, aplicat literaturii, să ne spună cu exactitate care sunt acele nume cu adevărat reprezentative pentru o imaginară bibliotecă a capodoperelor universale? Demersul în sine nu e mult prea ambiţios?! Când vorbim de estetică, nu cumva ne referim strict la estetica europeană şi americană, care nu au multe puncte de tangenţă cu cea asiatică sau africană? Literaturile naţionale au specificităţi şi nuanţe care transcend generalitatea oricărui principiu teoretic imaginabil. A aplica estetica, aşa cum a înţeles-o Antichitatea greacă, textelor ce aparţin unor spaţii care nu au prea multe în comun cu aceasta, e simptomul unui soi de aroganţă culturală. Un critic literar din spaţiul subcontinentului indian are acces la un nivel de interpretare a literaturii indiene cu totul şi cu totul diferit prin simplul fapt că, ipotetic, vorbeşte sanscrită, hindi, urdu, bengali etc. Mai mult, conceptele cu care operează o societate hindusă sunt radical diferite de cele cu care operează societatea creştină europeană. Aşadar, când Bloom selectează numele canonice din literatura indiană în lista sa extinsă, el operează selecţia pe baza unei paradigme prestabilite, probabil cea europeană şi americană.

E posibil ca eroarea lui Harold Bloom să vină tocmai din faptul că, îndârjit, pe bună dreptate, împotriva ideologizării literaturii, plonjează, în mod compensatoriu, în extrema cealaltă, imaginând literatura ca fenomen perfect septic şi necontaminabil, care se dezvoltă, oarecum, în vid.  Chiar dacă vorbim despre un canon literar european, fie şi în versiunea sa cea mai… estetizantă, el nu poate scăpa de pericolul europocentrismului, al politizării, al purei subiectivităţi sau al tuturor acestora la un loc. Imposibilităţi fizice apar aici; anume, incapacitatea unei singure minţi umane de a acoperi un material atât de vast. Cu siguranţă, diferenţele de paradigmă literară sunt, în Europa, mult mai mici decât cele pe care le vom găsi comparând literatura europeană cu cea africană sau asiatică, dar ele există. Or, un canon european, oricare ar fi acela, tinde să le ignore cu graţie.

„De vreme ce canonul literar este în discuţie, voi include [în listă] doar acele texte filozofice, istorice, religioase şi ştiinţifice care sunt, prin ele însele, de interes estetic”, scrie H. Bloom. De dragul discuţiei, să pornim de la premiza că există o estetică europeană coerentă. Să spunem că ea derivă din catharsisul lui Platon. Chiar şi dacă ar fi aşa, mijloacele de realizare a catharsisului în artă nu sunt aceleaşi în Marea Britanie, în Peninsula Iberică şi prin Estul Europei, bunăoară. Pentru vorbitorii de limbă engleză, Shakespeare poate fi piatra de temelie, pentru cei de limbă spaniolă Cervantes, pentru vorbitorii de portugheză, Camoes, pentru greci, Homer ş.a.m.d. Sunt diferenţe majore. Orice posibilă estetică eşuează în a fi transnaţională în momentul în care se loveşte de… stil, de acel ceva inexprimabil în afara limbii în care a fost conceput. Stilul înseamnă limbaj, înseamnă adâncimi de sens intraductibile şi inaccesibile. A vorbi despre canon altfel decât adăugându-i calificativul de naţional, înseamnă a vorbi despre opere literare vizibile, nu neapărat şi valoroase. Înseamnă, deci, a aboli principiul calitativ în dauna celui cantitativ. Or, tocmai asta se presupune că un canon literar nu ar trebui să facă.

Existenţa unui canon literar continental sau universal (dacă cineva are ambiţii atât de mari!) are relevanţă doar în momentul în care el nu este nimic altceva decât sumă de canoane naţionale. Elita umanistă naţională, aceea care poate accesa textele literare la nivelul lor de maximă adâncime, are, cu siguranţă, o mai mare competenţă când vine vorba de a face liste, de a stabili relevanţa scriitorilor şi valoarea lor estetică. Orice alt demers devine susceptibil de a fi incomplet, fracturat, subiectiv. Ceea ce, de altfel, i se reproşează frecvent lui Harold Bloom.

Cât despre centru şi periferie, în locul unei ordini stricte, cu un podium pe care stau numele sacre, într-o ordine precisă, într-o ierarhie aproape teologică, e, poate, de preferat ideea unui canon fluid, care evoluează odată cu societatea, din care să nu lipsească vocile modernităţii… un club în care nimeni, de principiu, nu poate avea card de membru pe viaţă, fie că se numeşte Shakespeare sau Dante.  Imaginaţi-vă un viitor, deloc improbabil, în care vom avea manuale de… literatură europeană. Cum vor fi ele alcătuite, ce nume se vor regăsi acolo, cine va fi considerat relevant şi cine nu? Cine se va regăsi în centrul canonului, cine mai pe la periferie, cine nu se va regăsi deloc?! În condiţii ideale, demne de Utopia lui Morus, fiecărui stat i se va acorda un număr egal de pagini, urmând ca specialiştii din fiecare ţară să umple paginile goale cu ce consideră relevant. Rezultatul va fi, poate, mai puţin un manual şi mai mult un compendiu. Cel mai probabil, însă, canonul lui Bloom şi lista pe care el însuşi o considera nu suficient de relevantă, vor avea un cuvânt greu de spus. Până la un punct. Căci, dacă presupunem că respectivele manuale vor fi redactate în anul de graţie 2 700, e greu de crezut că numele de azi îşi vor păstra aura lor mitică.

În definitiv, nevoia existenţei unui canon literar e incontestabilă. În absenţa lui, tot ceea ce ţine de didactica literaturii ar fi grav şi iremediabil afectat. Să privim, însă, canonul ca pe o convenţie necesară, ordonatoare, şi nicidecum ca pe o listă sacrosantă de nume şi texte. Ca orice convenţie, însă, şi aici intervine despărţirea de Bloom, el e nimic altceva decât o ideologie. Estetica pură funcţionează în analiza textelor, dar e complet ineficientă în ierarhizarea lor. A spune că Shakespeare, Dante, Cervantes sau oricine altcineva se află în centrul canonului literar e o formă de ideologie, la fel cum forme de ideologie sunt critica marxistă sau feministă. Că unele ideologii sunt preferabile altora, asta e indubitabil. Dar pretenţia de a alcătui un canon care să transgreseze literaturile naţionale şi să fie, în acelaşi timp, rezultatul unui estetism pur, practicat rece, detaşat, e cel puţin absurdă.

Cât despre canonul literar românesc, el e o dovadă că, pe măsură ce ne depărtăm de sfera literaturilor naţionale, se acutizează conflictul între naţional şi transnaţional. În centrul literaturii noastre se găseşte Eminescu, care cu greu va figura vreodată în vreun canon european, în vreme ce numele lui Tristan Tzara, ce nu poate lipsi dintr-un viitor ipotetic manual de literatură universală, încă sună străin şi excentric pentru noi. Multiplicaţi exemplul acesta, înmulţiţi-l cu numărul de naţiuni, căci el se regăseşte, în diferite proporţii, şi la polonezi, şi în literatura latino americană şi în cea japoneză, şi veţi constata că demersul unei ierarhizări relevante a literaturii universale e compromis încă din start. Singurul posibil canon transnaţional e un pur proces contabilicesc, sec, lipsit de spectaculozitate, care exclude ierarhizările… o simplă contopire a canoanelor naţionale.       

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s