Un român în India (XXV)


 

file de jurnal 

octombrie 2012

(textul integral al jurnalului, început în octombrie 2009, poate fi consultat la https://ovidiuivancu.wordpress.com/jurnalul-meu-indian/)

Jurnalul acesta începe să capete viaţa lui proprie. Cu câteva săptămâni în urmă, X. l-a citit. Nu în integralitate, desigur. De fapt, nu ştiu cât de mult a citit, posibil doar pasajele care îl priveau în mod direct, pe el şi pe T.C. Cu Google Translator, traducerea din română în spaniolă trebuie să fi fost destul de fidelă. Desigur, n-am exclus posibilitatea ca cineva, într-o bună zi, unul dintre personajele despre care vorbesc, să citească acest text. Am sperat, însă, întotdeauna, că asta se va întâmpla cât mai târziu, de preferat când eu nu voi mai fi în India. Două probleme se ridică aici. Până acum ele erau abstracte, căci nu am petrecut niciodată mai mult de câteva minute gândindu-mă la ce se întâmplă când un personaj se regăseşte pe sine într-un text. Faptul că îi întâlnesc în fiecare zi pe oamenii despre care scriu şi că ei ştiu că se pot regăsi în textul acesta, nu a constituit, până acum, pentru mine o problemă. Era o chestiune periferică. Acum, trebuie să mă gândesc la două lucruri: cum mai pot scrie despre ei în aceeaşi manieră ca şi până acum?! Şi, apoi, întrebarea pe care până azi nu am formulat-o niciodată: de ce am scris despre oameni reali, păstrând iniţialele numelor, construind textul în mod atât de transparent, încât fiecare dintre ei se poate recunoaşte relativ uşor în el?!

Am reflectat destul de mult în ultima săptămână. Opţiuni sunt: pot să încetez să scriu despre ei, pot parola textul, în aşa fel încât el să nu mai poată fi accesat pe internet, cel puţin nu de pe blogul meu personal, sau pot transfigura întâmplările şi personajele, astfel încât ele să devină de nerecunoscut. Nu am să fac, însă, nimic din toate astea. Voi continua ca şi până acum, chiar dacă asta înseamnă că o frază pe care o  scriam până de curând în câteva zeci de secunde va avea de acum înainte nevoie de minute bune pentru a se contura. Acum va trebui să lupt cu mine însumi şi cu tendinţa firească de autocenzură, de a trece sub tăcere anumite fapte, pentru a nu jigni, pentru a nu răni, pentru a nu crea probleme, pentru a nu pune în primejdie şi aşa destul de bizara viaţă socială pe care o am în India. Sper că nu va veni destul de curând ziua în care însemnările acestea vor fi citite de către studenţii mei, colegii mei de la universitate, în general, de către oamenii pe care i-am judecat, aici, în mod subiectiv. În momentul acela, lucrurile se vor complica.

Şi totuşi, de ce am făcut-o? În definitiv, pentru cititorul din România, acolo unde public eu jurnalul acesta, nu are nicio importanţă dacă iniţialele personajelor sunt cele reale. Pentru el, T.C e, în aceeaşi măsură, ficţional, ca şi XY sau XYZ. Raţiunea e una care ţine de orgoliul şi egoismul meu. Egoism pentru că, întotdeauna, vorbind despre oameni şi lucruri familiare, am scris cu o uşurinţă dezarmantă. Scriam despre India pe care o trăisem cu ceva zile înainte, şi asta făcea ca totul să fie mai uşor de conceput. Şi orgoliu pentru că mi-am imaginat că aşa, cu oameni şi întâmplări reale, jurnalul acesta va fi capabil să transmită ceva important. Ce aş fi putut scrie important despre India în afară de ceea ce trăiesc eu, zi de zi? S-au spus atât de multe, încât era singura mea nişă, singura opţiune reală. Am înţeles asta încă din 2009, când am ajuns aici. La consecinţe, nu m-am gândit niciodată la modul serios. Posibilitatea ca în acelaşi spaţiu să se regăsească, în acelaşi timp, un text, autorul şi personajele lui mi s-a părut a fi o problemă de teorie a literaturii, o abstracţiune la care nu merită să reflectezi prea mult, probabilitatea de a se întâmpla fiind atât de mică. Până azi, de fiecare dată când scriam, India era undeva afară, în spatele uşii metalice a apartamentului meu. Rămânea acolo până când terminam de scris. De azi, e ca şi cum India stă alături de mine, în faţa aceluiaşi laptop, uitându-se peste umărul meu la ceea ce scriu, la cum frazele acestea se înşiră pe ecran, de îndată ce literele şi semnele de punctuaţie sunt tastate. E o senzaţie ciudată… Odată ce hotărăsc, însă, să continui, scriind pe aceeaşi linie, fără compromisuri, mă liniştesc. E liniştea pe care o resimte fiecare dintre noi, odată ce o decizie grea, în care întotdeauna ai ceva de pierdut, a fost luată, după îndelungi deliberări şi ezitări.     

K.A, noua şefă de catedră, devine din ce în ce mai autoritară. Autoritară la modul stupid. Găseşte întotdeauna ceva de reproşat oricui. Un exemplu: într-o dimineaţă, cineva o salută cu good morning. Ea răspunde, suprarealist: not now! E o atitudine pe care am observat-o în India. Nu ştii când să izbucneşti în râs, în faţa unei remarci sau atitudini ridicole, şi când să te enervezi, văzând demonstraţia aceasta de aroganţă lipsită de subtilitate. Ceea ce, în Europa, se numeşte etichetă sau, mai pământean, bun-simţ, în cazul lui K.A lipseşte cu desăvârşire. Confruntările sunt tranşante, agresive, lipsite de formalitate.

Fosta şefă de catedră, V.M, cu toate simpatiile ei comuniste, are, totuşi, ceva din subtilitatea academică a Europei. Când aflu că a făcut greva foamei, stând 24 de ore în faţa Rectoratului, că noaptea, pentru a o şicana, cineva oprise iluminatul stradal şi ea a rămas până dimineaţa, sprijinită de un stâlp de electricitate, în beznă, admiraţia mea pentru V.M creşte. Imaginaţi-vă un şef de catedra, fost şef de Departament, profesor respectabil, femeie, care face un asemenea gest în România. Imposibil. Greva foamei şi marşul în stradă sunt pentru plebe, pentru sindicalişti de rând, pentru muncitori în uzine, nu pentru un profesor universitar cu o carieră internaţională, cu un salariu generos şi cu o viaţă prosperă. Aşa am fost noi educaţi să gândim. Mi-e teamă să-mi duc raţionamentul până la capăt. Totuşi, va trebui s-o fac. Gestul ei, faptul că are tendinţa naturală de a fi întotdeauna de partea celor mai slabi, vine tocmai din convingerile ei comuniste. O judecasem, nu demult, pentru faptul că are un stil de viaţă burghez, incompatibil cu idealurile comuniste. M-am bucurat, în sinea mea, formulând această acuză. Îmi dovedeam, încă o dată, cât de nociv e comunismul. Iată, deci, că pentru prima oară în viaţă, asist la procesul acesta, pentru mine inimaginabil până acum, în care ideile comuniste pot înnobila, pot conduce la ceva pozitiv. Sunt, visceral, un anticomunist… Aşa că nu-mi e deloc uşor să constat ceea ce se întâmplă cu V.M. E ca şi cum mi-aş contempla propriul eşec. Evident, nici dacă V.M ar fi nu o excepţie, ci o tipologie, n-aş putea vedea comunismul şi altfel decât ca pe un cancer care a aruncat jumătate din Europă înapoi, în istorie. Faptul, însă, că printre metastaze, am putut surprinde şi ceva viu, vital, reconfortant, e o fisură în sistemul meu de gândire. Una majoră…

De Halloween, merg împreună cu S.C într-un club din sudul capitalei, Blue Frogg. E o seară reuşită. Berea indiană nu e nici rea, nici scumpă, iar mini-concertul live e… electrizant. Cluburile indiene sunt un spectacol în sine. Îmi aduc aminte că, într-unul dintre ele (Urban Pint), pereţii sunt ilustraţi cu imagini gigantice din Kama Sutra, în basorelief. Împrejur, protipendada capitalei dansează. Dansuri ca în filmele de Bollywood, pentru care e nevoie de spaţiu, acrobaţii aeriene cu mâinile în aer şi mişcări bruşte, fracturate, ale corpului şi capului. Din când în când, chelnerii trec printre noi, aducând hookah, un fel de narghilea care e aşezată pe masă, pentru consumatorii care ar fi dorit să fumeze. Amestecul acesta de Orient şi Occident e peste tot. Lângă peretele cu ilustraţii din Kama Sutra e un ecran gigantic, fixat pe Fashion tv. Aşadar, muzică indiană şi glamour occidental, manifestate simultan. Am făcut exerciţiul de a-mi imagina că muzica aceea ilustrează imaginile de pe Fashion tv. Fabulos… Un turn Babel care nu se poate descrie în cuvinte.

Nu ştiu cum, contextul îmi e destul de neclar, discutăm într-o seară despre cuvântul portughez saudade. S.C ne spune că el e considerat intraductibil. Odată ce îmi explică sensurile, constat că e vorba de cuvântul dor, din română. Şi noi, sub influenţa lui Noica, ne imaginăm că acest cuvânt conţine o întreagă metafizică românească, ce ne aparţine şi care ne face să ne simţim… mândri că suntem români. L-am admirat pe Noica atunci când eram în liceu. Mintea lui speculativă, modul în care făcea conexiuni, felul în care folosea limba română, toate mi se păreau magistrale. Mai apoi, m-a dezamăgit biografia lui, ipocrizia lui, iar, în cele din urmă, am început să-i pun la îndoială textele. Dacă privesc în urmă, la cei peste trei ani pe care i-am petrecut în India, ceea ce constat e că mulţi idoli s-au prăbuşit. Bănuiala că mai nimic nu  e naţional, că totul e o sumă de influenţe şi relaţii, că românul pur e o construcţie teoretică, s-a transformat în certitudine. În esenţă, între indianul naţionalist şi românul naţionalist nu există nicio diferenţă de substanţă. Naţionaliştii par a fi la fel peste tot. Ei cred, oriunde în lume, că etnicitatea lor, spaţiul lor naţional, cultura lor naţională, valorile lor sunt cele corecte şi valide. Pentru asta, bântuie prin istorie în căutare de eroi, fabrică mituri care excită colectivităţi şi se auto-conving că ele sunt cât se poate de justificate. În India, nu puţini sunt aceia care consideră că, în materie de idei filosofice, Europa e, în punctele ei esenţiale, tributară Indiei. În Europa, civilizaţia de astăzi, fabuloasa moştenire greco-romană, îi îndreptăţesc pe mulţi să privească de sus înspre Asia. În fine, în România, păstrarea latinităţii noastre, înconjuraţi fiind de vecini slavi, Evul Mediu cu figurile lui, în majoritate, construite în discursul de secolul XIX,  mămăliga, sarmalele, micii şi cuvântul dor ne umflă pieptul de mândrie, hrănindu-ne cu un complex de superioritate ridicol.

Continui să fiu punctual. Ajung la universitate, când am ore, cu cincisprezece minute înainte, deşi, de fiecare dată, fără excepţie, stau în sala goală cel puţin douăzeci şi cinci de minute, aşteptându-mi primii studenţi. Este una dintre ultimele forme de rezistenţă pe care mi le permit în faţa Indiei. Acum doi ani, fiind în România pentru câteva zile, trebuia să mă întâlnesc cu nişte prieteni. Complet relaxat, am ajuns la întâlnire cu zece minute mai târziu. Ei erau deja acolo, toţi. Întâmplarea m-a speriat. Dacă întârziam, întotdeauna obişnuiam să sun şi, în orice caz, să mă grăbesc. De data aceea n-am făcut-o. Cea mai mare spaimă pe care o pot trăi în India e aceea că, într-o bună zi, ţara aceasta  mă va fi schimbat atât de mult, încât nu voi mai putea funcţiona ca înainte, la întoarcerea mea în Europa. E coşmarul meu cel mai profund. El poate fi înţeles numai la modul ideatic, căci niciunul dintre cuvintele de care dispun nu îl poate reda în toată hidoşenia lui. Anul trecut, la o coadă în supermarket, în Alba Iulia, am schiţat gestul de a trece în faţă, aşa cum face aici, în India, toată lumea. Abia după ce făcusem câţiva paşi, am putut observa privirile celor din jurul meu. Apoi, tot la o coadă, în România, am constatat că, între mine şi persoana din faţa mea era o distanţă extrem de mică, deşi aş fi putut sta mai în spate, era spaţiu suficient. Am făcut asta şi în Polonia, când, ţinând un soi de lecţie deschisă la Universitatea din Poznan, mă apropiasem aşa de tare de studenţii mei, încât aceştia se retrăgeau, instinctiv, de fiecare dată, ceva mai în spate. Mă dezobişnuisem să respect spaţiul intim, devenisem invaziv, aşa cum sunt aici, în metrou sau pe stradă, când toată lumea atinge pe toată lumea, când simţi respiraţia sau parfumul celorlalţi de parcă ar fi ale tale, când o mână care ţi se aşază pe umăr nu mai e simţită ca un corp străin. Întors în România, cei din jurul meu nu vor şti niciodată că am locuit, ani de zile, în India. Pentru ei, nu voi fi altceva decât un grobian în cel mai rău dintre cazuri, un bizar, în cel mai bun dintre ele.

Anunțuri

Un gând despre „Un român în India (XXV)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s