Calităţi şi virtuţi naţionale: blândeţea poporului român.


descărcareCitind Jurnalul Monicăi Lovinescu, nu se poate să nu ai cel puţin câteva revelaţii. Cele mai importante dintre ele cred că se referă la… natura umană. De la pagină la pagină, vezi cum oamenii (şi nu oricare, ci mai toate numele importante ale culturii noastre moderne) au o multitudine de nuanţe pe care nu le-ai fi crezut posibile. Simplele imagini – a lui Cioran postind in Vinerea Mare, a lui Eliade făcându-şi rugăciunea înainte de culcare, a lui Eugen Ionescu terifiat la ideea propriei morţi, ca să enumăr doar câteva dintre ele – sunt suficiente pentru a constata că te afli în faţa unuia dintre cele mai importante documente ale recentei noastre istorii. Dincolo de asta, însă, întrebarea fundamentală  pe care o zăreşti în mai toate fragmentele textului este ce facem cu comunismul nostru? Procesul real al comunismului îşi aşteaptă încă debutul. Nu e vorba, neapărat, de un proces în sens juridic, ci de dotarea societăţii româneşti actuale cu memorie. Prea multe s-au uitat. Şi nu prin mecanismul firesc al uitării. S-au uitat conştient, pentru că, altfel, mă tem că am fi realizat un lucru deloc comod, confortabil: că prea mulţi, buni şi răi deopotrivă, au participat, complice, naiv, interesat, – ce mai contează? – la grobianizarea, abrutizarea, provincializarea României, toate desăvârşite în deceniile comuniste.

                Dacă privim în urmă, avem atât de puţini indivizi, din elita noastră sau nu, care au ieşit din comunism cu o conştiinţă neapăsată de vreun compromis major! Aşadar, uitarea pe care o deplânge atât de lucid Monica Lovinescu, şi uşor patetico-isteric Herta Muller nu e, probabil, nici ignoranţă, nici rea-credinţă, ci un mecanism de apărare. Sunt supravieţuitori ai temniţelor comuniste care refuză să vorbească în detaliu despre ceea ce li s-a întâmplat. Simpla idee că fiinţa umană a ajuns într-o asemenea stare de degradare e umilitoare. Ea nu poate fi admisă cu voce tare fără o anume jenă interioară. Mecanismul e de înţeles. Însă, amnezia generalizată în legătură cu ceea ce a fost înainte de 1989, are, desigur, alte cauze. Prima dintre ele ar fi că, în mare, actorii sunt aceiaşi. A admite că Ceauşescu de unul singur, fără mărunte sau meschine complicităţi (generalizate, uneori), nu putea arunca România înapoi în timp, echivalează cu un proces de conştiinţă. Or, la noi auto-critica, cu enorma ei butaforie, are încă întâietate.

                Amnezia e, totuşi, de preferat lucrurilor care se întâmplă astăzi, când comunismul în România, în discursul public, pare un capitol încheiat. Căci ceea ce se întâmplă astăzi e cu mult mai pervers. Absenţei memoriei i se suprapune, grotesc, falsificarea ei. De la falsificarea măruntă, vecină cu bagatelizarea, de genul lasă, domnule că nu era chiar aşa de rău, şi până la falsificarea grosieră, până la transformarea victimei în călău şi, mai ales, a călăului în victimă. În Memorialul durerii se pot vedea, frecvent, scene în care torţionarii, deveniţi între timp bunici bonomi care-şi tratează reumatismele, îţi spun că şi-au făcut datoria faţă de ţară, aşa cum era ea atunci. Adică, ni se transmite în subsidiar, aşa cum Cuza, Regele Carol I sau Ferdinand şi-au făcut datoria, şi-au îndeplinit-o şi ei, cu unica diferenţă că statul era altfel construit, altfel organizat. Carevasăzică, ce diferenţă există între a tortura în slujba statului şi a fi un biet funcţionar într-un ghişeu, în slujba aceluiaşi stat?! Aici e vorba de… datorie.  E schizofrenic. În primul rând, mulţimea de politruci şi torţionari comunişti n-au lucrat vreo secundă pentru ţară, ci pentru ei înşişi. Asta e şi problema, de altfel. Cu siguranţă, nu venea Ceauşescu personal să le spună câte palme ar trebui  date deţinuţilor, în ce fel exact ar trebui torturaţi şi anihilaţi, câte unghii le-ar trebui smulse sau la ce oră din noapte ar trebui treziţi pentru interogatorii. Era o afacere,nu de puţine ori, între anchetator şi deţinut. Primul decidea cât sânge va trebui vărsat, care e exact cantitatea de umilinţă care trebuie aplicată. Probabil, în cele mai multe dintre cazuri, ordinul era vag. Restul era completat cu imaginaţia executanţilor. Şi abia atunci se dezlănţuia infernul, paranoia, sadismul. Comunismul românesc a fost aşa cum a fost pentru că el a fost grefat pe o calitate umană deja abjectă.

Mi se poate spune, ce sens mai are să discutăm vindicativ astăzi? Oricum, torţionarii regimului sunt fie morţi, fie aproape de a-şi privi în faţă Creatorul…  Corect, însă întrebarea care se pune e: abjecţia propriului lor caracter a dispărut şi ea? Regimurile se schimbă, chiar şi atunci când se hrănesc cu iluzia eternităţii, însă complicităţile celor care le-au făcut posibile nu dispar la vot, nu sunt exorcizate definitiv prin revoluţii şi, uneori, supravieţuiesc vieţii fizice a gazdei, transmiţându-se ca un virus. Or, astăzi, senzaţia generală e că ne-am purificat cu toţii in decembrie 1989, şi am intrat în Noul An curaţi ca lacrima. Ne-a fost de ajutor aproape analfabeta familie Ceauşescu. Au luat cu ei în mormânt toate păcatele celorlalţi, ca un fel de Iisus Cristos răsturnat, de prost-gust şi macabru. Unde sunt, deci, caracterele care au făcut posibil comunismul şi, mai ales, ce fac ele astăzi? De răspunsul la aceste întrebări depinde totul. Iată, deci, de ce n-ar trebui să ne grăbim să evacuăm problematica aceasta, considerând-o depăşită si de interes cel mult pentru istorici sau cercetători.

Aproape că nu există român iubitor de patrie care să nu-ţi spună cât de blânzi şi ospitalieri sunt românii. Îţi vor da exemple, ba chiar, dacă eşti o persoană cât de cât importantă, te vor aştepta cu pâine şi sare la intrarea în sat, doar-doar te-or convinge de blândeţea şi ospitalitatea acestui popor binecuvântat de Dumnezeu. Ajungi să te şi întrebi, cine erau cei care torturau în închisorile comuniste, din ce altă ţară fuseseră ei aduşi?! Cine erau cei care l-au umilit pe Coposu, cine erau cei care l-au ucis pe Gheorghe Ursu, cine erau cei care au implementat experimentul Piteşti? Cine erau secretarii de partid, activiştii din fabrici, tovarăşii care te-ar fi turnat la Securitate doar pentru a se putea instala, mai apoi, în propriul tău apartament, ceva mai mare decât al lor? Cui datorează moartea necunoscuţii din gropile comune? Nu cumva toţi aceştia, după ce ajungeau acasă, după ce îşi spălaseră mâinile de sânge, perorau la rândul lor despre cât de blânzi şi ospitalieri suntem?

Comunismul românesc nu a fost doar un regim politic, el a fost, în primul rând, eşecul unor caractere. A unor caractere mici, violente, sălbatice. Şi nu au fost puţine. În absenţa lor, Ceauşescu ar fi rămas un patetic conducător de stat. Iar naţiunea care a permis ca în rândurile ei să activeze din plin, uneori la lumina zilei, torţionari sadici şi maniaco-depresivi ar trebui să fie ceva mai jenată în a-şi atribui virtuţi din gama blândeţii şi a valorilor creştine. Cel puţin pentru o vreme, am putea practica tăcerea vinovată.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s