România şi iluzia grandorii


Sursa foto: http://www.exclusivnews.ro/stiri/stiri-nationale/protest-in-bucuresti-impotriva-exploatarii-gazelor-de-sist.html
Sursa foto: http://www.exclusivnews.ro/stiri/stiri-nationale/protest-in-bucuresti-impotriva-exploatarii-gazelor-de-sist.html

Există, în România, şi, probabil, în multe alte colţuri ale lumii, o anume vocaţie exasperantă a lamentării. Prezentul e văzut ca loc de întâlnire a  tuturor relelor lumii; politicieni corupţi şi incompetenţi, tineri debusolaţi şi plini de vicii, intelectuali vânduţi etc. Dacă cineva dintr-un alt sistem solar ar ajunge, în vizită de lucru, prin România, dacă ar deschide ziarele, televizoarele şi radiourile, dacă ar vorbi cu oamenii pe stradă, în gări, aeroporturi sau autogări ar rămâne cu senzaţia că România e în pragul vreunei Apocalipse. Că nimic demn de luat în seamă nu se petrece aici, cu excepţia veşnicelor scandaluri. Că prezentul e o distorsiune, o tumoră a gloriosului nostru trecut. Desigur, tendinţa nu e nouă, ci doar exacerbată de existenţa unui circuit al informaţiei care nu era posibil cu, să zicem,  jumătate de secol în urmă.

                Devalorizarea excesivă a prezentului se petrece în paralel cu valorizarea, la fel de excesivă, a nostalgiilor faţă de trecut. Ni se vorbeşte astăzi, din ce în ce mai des, de România interbelică, de leul românesc, un leu puternic, în faţa căruia monedele europene se înclinau reverenţios, de nivelul de trai al românilor, comparabil cu al belgienilor sau portughezilor, de Produsul Intern Brut care ne aşeza în fruntea Europei. Fără îndoială, interbelicul este, în multe dintre zonele lui, un punct de referinţă, însă, nici pe departe, el nu reprezintă un soi de Vârstă de Aur. Lucrurile par a sta în felul următor: elita românească a fost mereu dispusă să idealizeze trecutul şi să-şi reprezinte prezentul ca variantă alterată a vremurilor de altădată. Dacă citiţi presa interbelică, veţi avea surprize de proporţii. Ceea ce astăzi, de la distanţă, apare ca fiind o societate modernă, în plin avânt economic, părea atunci, pentru trăitorii acelor vremuri, drept o palidă copie a generaţiei lui Eminescu, spre exemplu. Dacă îl citim pe Eminescu şi contemporanii săi aflăm, însă, cât de mult aceştia îşi dispreţuiau, la rândul lor, contemporaneitatea.

                Mai aproape de vremurile noastre, nostalgicii comunismului suspină la gândul marilor fabrici şi uzine, a blocurilor de beton care răsăreau din asfalt în locul caselor şi a satelor româneşti. Memoria lipsei de libertate, a arbitrariului, a lipsei proprietăţii individuale, toate dispar în faţa imaginii macaralelor, a şantierelor unde fiecare îşi găsea un loc de muncă, a şcolii unde totul era disciplinat, organizat, aproape militarizat. E, desigur, firesc ca memoria colectivă să fie selectivă; ceea ce nu e firesc e ca iluzia trecutului glorios al României să fie întreţinută şi astăzi, la fel ca ieri, prin discurs public şi manuale şcolare. Tot ascultând cât de mari şi de viteji am fost în Evul Mediu, în a doua jumătate a secolului XIX, în interbelic, trăim cu senzaţia că istoria noastră nu e un continuum, ci o fractură. Că între românii prezentului, decăzuţi şi corupţi, şi marii înaintaşi nu mai există o legătură logică, de cauzalitate. Pur şi simplu, noi suntem azi varianta alterată a celor de dinainte, umbra lor, pigmei care nu se pot ridica la statura impozantă a înaintaşilor… Or, ideea e completamente falsă. Eliade scrie în presa anilor `30 despre imaginea de ţară coruptă pe care România o avea în Europa, Eminescu ne vorbeşte şi el, cu frustrare, câteodată, de precaritatea intelectuală şi morală a elitelor vremii sale, Maiorescu ironizează snobismul cultural al contemporanilor săi, Kogălniceanu e şi el exasperat de precaritatea culturii române.

Cât despre democraţie, nici aici nu merită să ne iluzionăm. Democraţia interbelică era cel puţin la fel de originală precum cea a zilelor noastre. Cine priveşte cu atenţie istoria alegerilor parlamentare, cine e interesat de climatul politic al vremii nu se poate să nu constate falsul; cine e curios în privinţa capitalismului românesc interbelic nu poate ignora corupţia, cartelul, evaziunea; cine vrea să ştie cum arăta societatea românească, află relativ repede că rata de analfabetism era alarmant de ridicată. Bunăstarea interbelică e, în multe zone, produsul propriei noastre imaginaţii.   Privind, deci, din această perspectivă, ceea ce trăim astăzi nu e, nicidecum, o decădere bruscă, o ruptură fundamentală, o involuţie, ci continuarea naturală a unui parcurs.      

Dinu C. Giurescu, din ce în ce mai vocal azi,  se opune proiectului de regionalizare a României cu un argument tipic pentru cei care gândesc ca domnia-sa, nu puţini la număr. De ce să nu lăsăm judeţele aşa cum sunt ele?  De ce încercăm tot felul de experimente care nu fac parte din tradiţia noastră?! De ce să cedăm unei evidente (pentru domnia-sa!) conspiraţii antiromâneşti?! Noi trebuie să fim ce am mai fost! Gândirea domniei-sale este simptomatică. Întrebările care se pun sunt: ce am fost? Ce motive avem să revenim la ce am fost?! Există, în istoria recentă a României, un singur moment atât de excepţional, încât să merite să ne întoarcem acolo?  Să admitem, de dragul celor care gândesc asemenea istoricului Dinu C. Giurescu, că am putea, fie şi pentru o clipă, să reconstituim interbelicul. Acesta ar trebui să ne fie scopul? Aceasta este singura noastră şansă? Să trăim în prezent cu nostalgia permanentă a unui trecut pe care, în prealabil, l-am falsificat? Greu de crezut…

                Prezentul nostru nu e, esenţial, nici mai bun şi nici mai rău decât ne e trecutul. E doar diferit! E, desigur, confortabil să te gândeşti că aparţii unei naţiuni definite prin excepţionalism şi mesianism. E comod să-ţi priveşti prezentul ca pe un balon de săpun şi nu ca pe o consecinţă directă a trecutului. Astfel, ai iluzia că ceea ce trăieşti astăzi e pasager, că energia latentă a acestui popor, capabil de atâta măreţie în trecut, e doar ascunsă undeva, gata să erupă. Romantism de secol XIX… Democraţia noastră arată aşa cum arată nu pentru că ea a fost pervertită de contemporani, ci pentru că nu a fost practicată cu succes niciodată în istoria noastră. Societatea românească ne provoacă astăzi atâtea motive de lamentare şi disperare nu pentru că am rupt-o cu tradiţia, nu pentru că am fost colonizaţi de Uniunea Europeană, ci tocmai pentru că avem tradiţia pe care o avem. Dacă fie şi jumătate din trecutul nostru glorios ar fi fost şi altceva decât mitizare şi ideologie, falsificare şi demagogie, am fi arătat, cu siguranţă, astăzi, altfel. Dacă Evul Mediu românesc ar fi fost atât de spectaculos, dacă generaţia Eminescu ar fi fost atât de luminată, dacă democraţia interbelică ar fi fost atât de funcţională, dacă comunismul nostru ar fi modernizat şi industrializat în mod real România, atunci, pur şi simplu, prezentul pe care îl avem astăzi nu ar fi fost posibil.    

3 gânduri despre „România şi iluzia grandorii

  1. Dle Ivancu,
    Esti foarte suparat si nu stiu cine te-a deranjat!
    Esti prea departe de tara si asta te indeamna sa faci aprecieri exclusiviste, pentru ca daca ai fi aici, cel putin ai simti aerul curat, apoi sigur ca ai aprecia ceea ce este cu adevarat pur in istoria Romanilor. Sunt de acord 100% cu: „…americans, destroy your country”, asta pentru a ma alatura celor care vor sa vanda bogatiile solului si subsolului, unor nemernici, care mizeaza pe starea de ascultare neconditionata a unor romani fara Dumnezeu.
    In fond, cui nu-i place in Romania sa plece unde vrea, chiar si in India, cu toate ca nici pana in ziua de azi nu am inteles care este şpilul cu India – o fi vreo dorinta de a afla cate ceva despre reincarnare?
    Revin la sugestia mea de a reveni in Romania, pentru a preda la scoala din satul 10 Prajini – abia atunci ai avea o viziune exemplara despre Romania profunda.
    Unii n-o simt!

    Apreciază

  2. Domnule Victor Modoran,
    Cu alte cuvinte, pacatul meu capital este ca scriu departe de tara. Daca as face-o, in acelasi fel, din postura de profesor la scoala din satul 10 Prajini, totul ar fi fost in regula. Nu rezonez la astfel de argumente.
    Cu India nu e niciun „spil”. Predau momentan aici, la fel cum am predat (si voi mai preda) si in tara, inclusiv intr-o scoala din mediul rural.
    Nu stiu exact despre ce Romanie profunda vorbiti si nu vad legatura cu textul pe care il comentati.
    Generozitatea cu care imi faceti „sugestii” ma onoreaza profund!

    Apreciază

  3. Regionalizarea asta este inca o cestie negandita.
    Sa o luam de la baza: orice tara moderna are ceva numit administratie. O administreatie locala – la nivel de localitate destul de mare ca sa suporte costurile (comuma, oras) si una centrala.e Cele mai multe probbelem se rezolva la nivelu adtiei locale. Unele insa depasesc competentele locale. Insa nu chiar toate merita sa fie tratate la nivel central. Asa ca exista niveluri de administrie intermediare. Si astfel in cel mai bun caz o tara nitel mai mare decat Luxemburgul are o adminstratie pe 3 niveluri : local, intermediar (judet, comitat, departament ca tot aia e!) si una centrala. Unele mai nenorcoase au 4 niveluri (locala, raionala, ragionala si centrala).
    Insa adtia trebuie sa mai fie si accesibila. Adica ca cetateanu sa isi rezolve in max 1 zi problema (de ex sa obtina dispensa ca fica sa de 15 ani si 3 luni sa se marite inainte sa nasca) . Ori asta face ca densitatea seediilor adtive sa fie determinata si de starea drumurilor si a transporturilor. In Romania interbelica erau si as-zisele plăşi.. insa drumurile erau proaste si transportu se facea cu autoopinca si caru cu boi. Adica lent. Deci de fpat erau 3 randuri de centre adtive –plasa ce grupa cateva comune, judetul si adetoa centrala. Adica cam multi birocrati.
    Si acu sa ne intrebam la ce or fi bune regiunile azi? Unii spera ca se va putea renunta la judete. Insa asta ar imsemna ca de pilda inspectoratele scolare sau de sanatate sa fie plasate la capitala regionala .. Nasol ,,, distamte prea mari mai ales daca tinem cont de starea drumurilor si a trnasportului din Romania! Pastram judetele ? Atunci singurul avamtaj ar fi oeseete “baronii” locali punem cativa voivozi care sa taie si sa spanzure! Care adtie regional-voivodala necesita si ea secretare, limuzine, sefi si bani! Mai ales bani . Eu nu vaz nici un chichirez.
    Trecem o parte din sarcinle jutetelor unor localitati urbane ? ( de ex in jud Botosani orasul Dorohoi ar putea prelua in sarcina adtova niste comune din prejur) . Care sarcini?
    In final as dori sa stiu care vor fi comptentele regionale.. Ca daca unica competenta ar fi sa isi deschida boriu la Strasburg scuzati e de rau!! BANII!!!
    D’aia zic ca e negandita. Ca nu se pune problema comptenetelor ci doar a sefilor care vor fi creati. Si ptr ca va aparea un al 4 lea nivel adminsitrativ .. motiv de noi abuzuri… ATENTIE! Eu zic ca este nevoie si de o administratie … insa in limitele utilului si eu prefer inca un ghiseu deschis si am oroare de inca un sef dotata cu secretara si masina de serviciu …
    Nu protestz ca platesc impozute insa dopresc sa imi fie returnate servicii . Prin servicii nu inteleg sefi !!
    Si povestea roza cu regiunile mi se pare ca este la fel ca aia cu Romnaia maere econiomie interbelica. Adica rodul fanteziei si al lipsei de informare mitomane.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s