haşotti-i şi homosexualitatea. Simptomatologia unui fenomen


descărcareDupă mai bine de douăzeci de ani de la despărţirea noastră formală de comunism, un observator familiarizat cu democraţia vest-europeană, dar neştiutor într-ale politicii româneşti, s-ar putea declara relativ satisfăcut, privind de la distanţă către viaţa noastră politică. Avem alegeri, succesiune la putere, coaliţii, ideologii politice dintre cele mai diverse reprezentate în Parlament. Desigur, mai sunt multe de făcut, dar direcţia, tendinţa pare a fi una bună. Abia după ce acelaşi observator va privi cu atenţie reacţiile diverse ale partidelor politice româneşti, prin membrii lor, ar constata o bizarerie: că, la noi, liberalii nu sunt liberali, conservatorii nu sunt conservatori, social-democraţii nu sunt social-democraţi. Doctrinele sunt un moft, poate veţi spune. De ce ar fi ele importante?! O ţară se guvernează cu măsuri economice, un guvern se judecă în funcţie de capacitatea lui de a păstra indicatorii macro-economici şi de a asigura o oarecare bunăstare materială cetăţenilor. Văzută aşa problema, ar trebui să punem punct oricărei discuţii despre doctrine. 

                Numai că, aici, mult mai multe sunt în joc. Bunăoară, s-ar putea redeschide discuţia apetenţei societăţii româneşti pentru mimetism, pentru acomodarea formelor şi ignorarea faptului că ele trebuie umplute cu un conţinut care să le acopere coerent. În această cheie cred că trebuie citită declaraţia lui Puiu Haşotti, politician calificat liberal la locul de muncă, cum că homosexualitatea e o boală care, pe cale de consecinţă, poate fi şi trebuie tratată. Faptul că nu se sfieşte să o şi declare dovedeşte, poate, că personajul nostru nu se teme de ridicol sau că nu prea pune preţ pe imaginea sa de om inteligent. Vina domniei sale este, însă, una singură şi se numeşte ignoranţă. A afirma că albul e negru şi negrul e alb e, câteodată, nu o chestiune de opinie, nu o declaraţie politică, cum părem a crede, ci, după toate definiţiile imaginabile ale termenului, prostie în stare pură.

Dar problema nu e a lui Puiu Haşotti. Declaraţia domniei-sale indică, aşa cum ziceam, doar un soi de limitare intelectuală, un refugiu al inteligenţei undeva în cavernele gândirii preiluministe. Marea, reala problemă e lipsa de reacţie generalizată la o astfel de declaraţie. Abia atunci personajul Puiu Haşotti devine, dintr-un individ izolat în singurătatea propriei sale obtuzităţi, un tip reprezentativ. Şi acum ne întoarcem la doctrine. Dacă, la noi, doctrinele nu ar fi simple etichete, am vedea cu toţii inadecvarea dintre structura politică la care Puiu Haşotti e afiliat (Partidul Naţional Liberal) şi modul în care gândeşte şi se exprimă domnia-sa.

                Convertiţi la valori europene peste noapte, haşotti-i zilelor noastre nu petrec prea mult timp citind rapoarte medicale, de exemplu. Dacă ar face-o, ar constata că problema homosexualităţii ca boală a fost demult rezolvată. În termeni cât se poate de… ştiinţifici. Enormitatea afirmaţiei echivalează cu a susţine, în plin secol XXI, că Pământul e plat, că Soarele se învârte în jurul Terrei sau că gravitaţia a creaţie divină. Însă, odată în plus, aici îngrijorătoare nu e capacitatea intelectuală a domnului Haşotti, blocată undeva la nivelul sfârşitului de secol XIX, ci faptul că paradigma în care domnia-sa gândeşte nu e una care-i aparţine în exclusivitate şi, mai ales, nu e una care poate fi redusă la o simplă declaraţie privind homosexualitatea. Departe de ochii presei, ne putem imagina discursul a zeci de haşotti-i buimăciţi, confuzi, sfâşiaţi de contradicţia între orele de marxism care le-au marcat maturitatea intelectuală şi valorile pe care Europa le cultivă astăzi.

Oprindu-ne aici, încă nu avem cu claritate în faţa ochilor întreaga imagine. Dezvoltarea logică a ideii e că diferenţa dintre etichetă şi consistenţa produsului e nepermis de mare în societatea românească. De unde vine discrepanţa, care e mecanismul care ne face să acceptăm forme, negândindu-ne nici măcar un moment că ele implică şi asumare de conţinuturi?!Toate aceste caractere ce populează viaţa noastră publică sunt produsul unor tensiuni cu mult mai mari, răspândite în întreaga societate românească contemporană. E o tensiune pe care a simţit-o Maiorescu, pe care a simţit-o Lovinescu, pe care o simte Boia: în abisurile a ceea ce suntem noi astăzi, cultural, se confruntă doi părinţi fondatori ai mentalului nostru colectiv: Orientul şi Occidentul. Şi-au închipuit unii că trecerea de la moda şalvarilor la cea a vestimentaţiei franţuzeşti, că ieşirea din comunism şi aderarea la Uniunea Europeană vor fi suficiente pentru a limita proporţiile acestei confruntări. Alţii şi-au imaginat (Mircea Eliade, printre ei) că românii pot acomoda Orientul şi Occidentul, într-o sinteză unică la nivel european. Se pare că, din diferite motive, şi unii şi ceilalţi s-au înşelat. Modelul cultural occidental e, în  liniile lui de forţă, incompatibil cu modelul oriental-balcanic. În cazul nostru, ecuaţia se complică şi mai mult, căci apariţia comunismului a prelungit starea de boală care a permis ca haşoti-i de astăzi să deţină funcţii de reprezentare în stat. Senzaţia e că izolaţionismul deceniilor de comunism se transferă acum, în alte condiţii, în contemporaneitate.

Confruntarea reală nu e între un individ ridicol ce susţine că homosexualitatea e o boală şi unul care ştie că problema nu se mai pune în aceşti termeni de vreo sută de ani. Confruntarea esenţială e între două modele comportamentale eminamente incompatibile. Există o obsesie românească a originalităţii cu orice preţ. Până şi Iluminismul nostru este original, venit pe filiere germane, susţinut ca argument politic de iozefinism. Aproape că e un motiv de mândrie astăzi că Şcoala Ardeleană e singura grupare care se revendică din Iluminism şi care nu numai că nu dezvoltă anticlericalismul, dar evoluează în interiorul paradigmei clericale. Fără a nega importanţa covârşitoare a iluminiştilor ardeleni, e bine de observat, ca studiu de caz, cum o mişcare culturală europeană, ajunsă pe meleaguri româneşti, se transformă în chiar esenţa ei. Această pervertire a conceptelor (ilustrată aici doar printr-un minor exemplu) pe care încercăm cu disperare să le umplem cu forme aşa-zis specific naţionale, cred că e adevărata problemă. Suntem europeni astăzi, şi nu puţini o declară public, nu pentru că neapărat, axiologic, credem în valorile europene. Suntem europeni pentru că nu am avut de ales. Şi nu de ieri de azi. Opţiunea noastră pentru cultura europeană a fost, fie politică, fie resentimentară, fie pragmatică. În vreme ce Europa a creat, în spatele conceptelor, un model de comportament, noi lucrăm cu aceleaşi concepte, puse în practică şi înţelese cu mintea Omului Nou comunist (specie pe care domnul Puiu Haşotti o reprezintă cu mândrie). Şi ne mirăm perpetuu că nu avem rezultate…    

Soluţia e la îndemână. E o soluţie nu pentru haşotti-i deja prea obtuzi pentru a mai avea curiozităţi intelectuale, ci pentru cei care doresc să înţeleagă înainte de vorbi. Tot ceea ce trebuie să facem este să ne uităm în jur. Să lăsăm privitul în pământ sau în imediata proximitate şi să scrutăm puţin orizontul. Nu cu veşnicul complex al inferiorului care, tocmai de aceea, se simte superior, ci cu acea curiozitate care deschide minţi, tocmai pentru că nu porneşte de la presupoziţii şi stereotipii. Încercaţi un exerciţiu mental: scoateţi în afara istoriei umanităţii pe toţi aceia care, homosexuali fiind, sunt, în concepţia haşotti-lor, bolnavi. Veţi vedea câte le datorăm şi veţi vedea, mai ales, că lumea, aşa cum arată ea, e definită de contribuţiile celor care, la un moment sau altul în istorie, au fost consideraţi marginali. Dacă nu ne cultivăm cu grijă marginalii, România va fi populată de perpetuu de specii anacronice de haşotti care îşi imaginează că trăiesc în lumea de dinainte de Marea Glaciaţiune.

Ce este, în definitiv, un marginal? Nimic altceva decât un individ care, într-un fel sau altul, într-un anume moment istoric, gândeşte sau se comportă altfel decât majoritatea. Şi tot ce avem astăzi mai de preţ, tot ceea ce e loc comun în civilizaţia noastră, începând cu telefonul la care domnul Haşotti vorbeşte pe bani publici, cu maşina în care domnia sa e transportat zilnic de la şi spre locul de muncă şi terminând cu sistemul democratic în interiorul căruia acelaşi domn a ajuns până la rangul de Ministru este rodul exclusiv al celor care, la un moment dat, au gândit ori s-au comportat altfel.          

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s