Despre românism, cu dragoste


descărcareA promova, ca exerciţiu curent, abordarea critică, a te deplasa în jurul subiectului, oricare ar fi acela, circular, pentru a încerca să descoperi fisuri care să te facă să înţelegi, a refuza sistematic verdictele în jurul cărora se coagulează majorităţi, preferând să ajungi la acelaşi rezultat de unul singur, a demola certitudini doar pentru a-ţi obliga propria minte să lucreze, a dispreţui calea bătătorită pentru simplul motiv că ea creează confort intelectual, a evita convingerile prea ferme, enunţurile prea unilaterale, a te angaja în polemici, atunci când vehemenţa lor se rezumă la idei şi nu coboară către persoane, a te plasa, de principiu, de partea minorităţii, atunci când ea se află în pericol de a fi strivită de logica majorităţii, oricât de infailibilă ar părea, a opta pentru metodele descriptive în dauna celor normative, a te plasa, umanist, de partea celor cărora nu le pasă de etnie, a celor care nu au, faţă de stat, imn, drapel sau alte simboluri naţionale, ataşamente emoţionale, a te afla de aceeaşi parte a baricadei cu cei care întreabă şi nu cu cei care răspund, toate acestea mi s-au părut în anii din urmă a fi opţiunea firească, singurul unghi din care se poate aborda problema românismului, a specificului naţional, a identităţii naţionale.

            Atins, poate, de evlavia cu care, zilele acestea, credincioşii iau lumină din toate bisericile ţării, emoţionat până aproape de lacrimi de transmisiunile televiziunilor noastre, care îndeamnă la toleranţă, pace sufletească şi alte valori care, de nu ar fi creştin-ortodoxe, ar putea fi budiste sau zen, am hotărât să scriu ceva de bine, care să emane optimism, miros de iarbă verde şi mititei la grătar.

Ceea ce mi se pare a fi o culme a optimismului e constatarea (care, din păcate, nu-mi aparţine!) că românii nu sunt deloc altfel. România e, dar numai în aceeaşi măsură în care fiecare naţiune a Terrei e diferită. In corpore, nu suntem nici mai ospitalieri, nici mai harnici, nici mai înalţi, nici mai frumoşi decât alţii. Femeile noastre, berea noastră, vinul nostru, bucătăria noastră, religia şi obiceiurile noastre, nu sunt cu nimic mai speciale decât femeile, berea, vinul, bucătăria, religia şi obiceiurile altora. În oglindă, grobianismul, intoleranţa, lipsa de educaţie, cerşetoria, furtişagul, corupţia nu sunt nici ele vreo fatalitate. Ceea ce înseamnă, pe cale de consecinţă, că nu suntem condamnaţi să rămânem veşnic acolo unde suntem, adică pe la coada Uniunii Europene.

Poate că cel mai important motiv de optimism tocmai de aici vine; privind istoria îndepărtată a Europei, avem nenumărate exemple de marginali care s-au deplasat către centru, de naţiuni faţă de care s-au dezvoltat stereotipii îngrozitoare pentru ca, la doar câteva generaţii distanţă, să le regăsim în avangarda culturii bătrânului continent. Nimic nu e veşnic pentru simplul motiv că naţiunile, oricare ar fi ele, sunt, mai degrabă, straturi de mitologii succesive decât cine ştie ce realitate transcendentă. Dincolo de istorie, de realităţi economice se află indivizii. Oameni ca mine şi ca dumneavoastră, care, din raţiuni întâmplătoare, dintr-un accident, sunt fie români, fie creştin-ortodocşi. Ideal ar fi să nu rămânem doar atât. Nu ştiu dacă aţi petrecut fie şi doar câteva minute gândindu-vă că v-aţi fi putut naşte la New Delhi sau Teheran. În mod natural, aşa cum astăzi ciocnim ouă roşii de Paşti, am fi putut aduce ofrande lui Ganesh sau ne-am fi putut ruga într-o moschee.

            Bine, dar nu ne-am născut nici la New Delhi şi nici la Teheran, veţi spune. Perfect adevărat, dar nici eu şi bănuiesc că nici dumneavoastră nu am avut vreodată ceva de zis în legătură cu locul naşterii noastre. Un cunoscut îmi spunea odată că, şi dacă s-ar fi născut la Delhi, ar fi fost tot creştin-ortodox. A încercat să mă convingă că ar fi găsit dreapta credinţă în mod miraculos, prin cine ştie ce revelaţie. Bănuiesc că, plimbându-se pe străzile capitalei indiene, întâlnind la fiecare câteva sute de metri cel puţin un templu hindus, Dumnezeu i-ar fi vorbit, ca în Vechiul Testament, spunându-i (nu ştiu încă în ce limbă, probabil că hindi) că ortodoxia e singura cale. Greu de crezut. Fie şi pentru că nu ştiu ca Dumnezeul creştin să fi vorbit vreodată vreunui hindus practicant.

Prin urmare, dacă religios şi etnic suntem ceea ce suntem printr-un accident sau o loterie, printr-un concurs de factori sau datorită unui întreg lanţ de înaintaşi care, indiferent de propria voinţă, s-au născut şi au procreat într-un anume spaţiu, devenit, prin voia istoriei, la un moment dat, statul naţional unitar român, nu pare uşor tragi-comic să facem atâta caz de românitatea sau ortodoxia noastră?!  Mai mult decât atât, nu e uşor degradant să ne definim în exclusivitate în funcţie de valori culturale cărora le aparţinem accidental sau de realităţi care, la scara duratei lungi a istoriei, se modifică radical şi periodic?! Căci, dacă nu suntem nimic în afară de ceea ce accidentul naşterii noastre ne-a făcut să fim, nu e… cam puţin?! Acesta este, din nou, motiv de optimism. Acceptând că suntem rodul unui anumit tip de societate, dar puteam fi, oricând, orice altceva, vom accepta că felul nostru de a fi nu e nici mai bun, nici mai rău decât alte feluri de a fi. E, doar… diferit. Nu diferit în eternitate, ci doar într-un moment dat.   

            Aşadar, tradiţiile şi specificul nostru naţional nu ne plasează în niciun fel pe vreo treaptă a vreunei imaginare ierarhii. Trăim astăzi, alături de toate naţiunile sau triburile planetei, consecinţele propriei noastre istorii. A fi, deci, român nu înseamnă, calitativ vorbind, nimic altceva decât a fi german, indian sau senegalez. Înseamnă ceva, dar numai în termenii diferenţei, nicidecum ai superiorităţii sau inferiorităţii. Mai înseamnă ceva în fotografia momentului, dacă ne comparăm, de pildă, în termeni de Produs Intern Brut sau cantitate de pastă de dinţi consumată într-un an, pe cap de locuitor. Însă, de aici şi până la a crede că nemţii sunt mai organizaţi doar pentru că sunt nemţi şi românii sunt firi blajine şi poetice doar pentru că sunt români, e un drum lung, la capătul căruia, cel mai probabil, se află o prăpastie… Un drum atât de lung, încât nici măcar nu merită străbătut… 

Anunțuri

2 gânduri despre „Despre românism, cu dragoste

  1. Buna ziua
    Printr-un prieten comun de la Buzau (Mariua Gabriel Neculae ) fost coleg al dvs. am aflat ca sunteti originar din Bals Olt si ca v-ati stabilit in India. M-am gandit sa va scriu spre a va semnala revista de istorie si cultura Memoria Oltului ce scoatem aici lunar (www.memoriaoltului.ro , sectiunea revista ) . Am fi bucuroosi daca ati dori sa scrieti la noi ceva desi banuiesc ca in India sunt relativ putine lucruri care sa aiba atingere cu Oltul sau Romanatiul, dar nu se stie niciodata .Sper sa va placa ceea ce incercam noi sa facem si sa putem cumva colabora in viitor .Ma bucur ca de la Mircea Eliade in anii 30 avem si un oltean in India.
    Cu respect, Ion Tilvanoiu – Memoria Oltului .

    Apreciază

  2. Multumesc pentru apreciere. Nu sunt nascut in Olt, dar nici foarte departe (Dragasani, Valcea) 🙂 Voi citi cu placere revista semnalata de dumneavoastra.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s