Către o Nouă Estetică?!


Text publicat în revista „Viaţa Românească”, nr. 3-4/2013

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1442_catre-o-noua-estetica.html

 

E un loc comun deja constatarea că în literatură cărţile au viaţa lor proprie. Ele pot fi interzise şi, mai apoi, recuperate, pot fi subevaluate şi, ulterior, reevaluate, în fine, pot extazia critici literari şi scriitori importanţi şi oneşti pentru ca, în timp, să-i dezamăgească pe alţii, la fel de oneşti şi importanţi. În afara canonului, ceva mai rigid în centrul său şi prin însăşi structura lui, literatura nu e cu nimic mai prejos de orice organism viu, cu zbaterile lui interne. Pentru ilustrarea fenomenului, e suficient să ne gândim la „Heart of Darkness”, a lui Conrad. Publicat în 1899, în plin imperialism britanic, romanul polonezului a fost, multă vreme, considerat drept o critică sau, dacă nu, cel puţin o trezire a conştiinţei cititorului faţa de prejudecăţile practicate de omul alb, în tentativa lui de a cuceri şi exploata teritorii exotice. Era perioada colonialismului. Nu multă vreme după ce ea s-a încheiat, Heart of Darkness n-a mai putut supravieţui noii ideologii, post-colonialismul. În 1975, Chinua Achebe publică un eseu, extrem de influent, în care, nici mai mult nici mai puţin, acuză romanul de rasism. Cazul ridică cel puţin două întrebări de ordin general: 1. Care mai este rolul şi funcţia analizei de text (în consecinţă, şi a criticii literare) în secolul XXI şi 2. Cât de onestă şi fertilă este aplicarea unui set de instrumente de analiză care presupune concepte şi realităţi aplicate textelor scrise în contexte în care aceste concepte şi realităţi nu existau?

                La prima întrebarea, mi se pare că ar trebui pornit de la constatarea că, din ce în ce mai accelerat, începând cu a doua jumătate a secolului XX, critica literară s-a de-specializat; ea nu mai este apanajul exclusiv al literatului, iar instrumentele pe care le foloseşte sunt, astăzi, atât de diversificate, încât exced cu mult sfera literaturii. Cine citeşte eseurile lui Umberto Eco, reunite, sub titlul „Opera deschisă”, şi apărute în 1962, nu poate scăpa de senzaţia că opera literară se poate revela substanţial când asupra ei sunt aplicate principii din matematică, fizică, muzică sau pictură. Aşadar, de-specializarea de care vorbeam echivalează cu o re-specializare. A doua constatare, care priveşte de data aceasta funcţia criticii literare, este translatarea dinspre normativ către analitic. Nu se mai practică, şi nu de ieri de azi, critica literară care-şi propune să fixeze ierarhii, a cărei menire este de a spune cititorului, mai mult sau mai puţin subtil, ce carte e valoroasă şi care nu. Criticul literar e un cititor ca oricare altul, cu singura excepţie că posedă un instrumentar teoretic care-i permite să cuprindă şi să vorbească despre structuri de adâncime care, unui cititor fără o astfel de pregătire, îi pot scăpa. Structurile de adâncime, însă, sunt perfect accesibile semioticianului, sociologului, politologului, istoricului, filosofului ş.a.m.d. Doar că poziţionarea lor faţă de text, unghiul sub care se privesc textul, sunt diferite. Aşadar, ceea ce dispare e puterea dictatorială a verdictului literar, perceput ca efect firesc al analizei.

Spre deosebire de cealaltă Europă, unde de prin secolul XV, odată cu marile descoperiri geografice, se pun bazele unei paradigme culturale care defineşte astăzi, până la obsesie, Centrul, Vestul Europei şi fostele lui colonii (colonialism – postcolonialism), Estul Europei trăieşte, în secolul XXI, animat de alte tensiuni culturale (Orient –  Occident, spre exemplu). Existenţa acestor două Europe, ce-şi împart moştenirea culturii greco-romane, dar se despart, în paradigmă istorică, din secolul XV (unde, pe la noi, ordinea de zi era făcută de rezistenţa faţă de Imperiul Otoman), a dus la o realitate culturală uşor diferită. Deconstrucţia literaturii, analiza contemporană de text literar nu sunt, în spaţiul est-european, produsul ecuaţiei colonialism – postcolonialism, ci, mai degrabă, efectul paradigmei naţionalism – postnaţionalism. La noi, spre exemplu, o critică precum cea aplicată de Chinua Achebe nu e posibilă pentru simplul motiv că textul-obiect (romanul lui Conrad) nu există şi nu poate exista, istoriceşte vorbind. Acesta nu e un sofism, aşa cum ar putea părea la o primă vedere. Cultura română, ca multe dintre culturile Estului Europei, gravitează în jurul unor alte traume (comunismul, spre exemplu), prin urmare ei îi rămân oarecum străine discuţiile despre exploatarea Africii negre sau despre sentimentul de vinovăţie al omului alb. Cu toate aceste diferenţe de poziţionare, tendinţa generală de a supune textul literar unor analize cu mult mai cuprinzătoare decât cele ce pot fi realizate de critica literară, în sensul ei clasic, e o necesitate. O necesitate de… sincronizare, dacă ar fi să mă întorc la vizionarul Eugen Lovinescu. Tocmai din această necesitate se iveşte nevoia criticii literare româneşti de a se întoarce, ceva mai mult, către teoretizare, către o redefinire a obiectului ei şi a literaturii în general. Occidentul pare a nu mai funcţiona cu instrumentele estetice de altădată, nu din pricina unui moft, ci, pur şi simplu, pentru că lumea în care trăim reclamă o nouă estetică. Nu e vorba, să zicem, de ceva de genul Est-Eticii de care vorbea Monica Lovinescu, concept nu suficient integrator şi sincronizat, care, în definitiv, operează în interiorul vechii estetici, adăugându-i o componentă morală. O nouă estetică poate fi numită aşa dacă ia seamă de şi încorporează, de exemplu, multiculturalismul, globalizarea, fenomenul imigraţiei şi consecinţele lui identitare ş.a.m.d. Această nouă estetică se conturează pe zi ce trece, odată cu contribuţia adusă, în planul culturii, de prospeţimea unor concepte exprimate de Homi Bhabha, George Steiner, Slavoj Žižek ş.a.

În fine, nu e suficient să luăm act de existenţa sau tendinţa de conturare a unei noi estetici; facem un pas mai departe când constatăm că un punct comun al ei este aplicarea unui set de principii teoretice care exced contextul obiectului asupra cărora se aplică. Or, aici ne aflăm în preajma unui risc major. Mergem din nou, spre exemplificare, către Joseph Conrad şi Chinua Achebe. Ceea ce i se reproşează romanului „Heart of Darkness” este rasismul său explicit. Bunăoară, spune Achebe, de ce nativii din romanul lui Conrad nu folosesc un limbaj articulat, de ce, în roman, numai omul alb vorbeşte, de ce râul Congo este descris ca aparţinând unei lumi primordiale, necivilizate, în vreme ce Tamisa are o nobleţe aristocratică?! Găsim aici o foarte interesantă problemă de metodă, asupra căreia trebuie să ne aplecăm, pentru că, în multe feluri, ne priveşte în mod direct. Rasismul, în accepţiunea folosită de Achebe, este un concept dezvoltat în secolul XIX, dar îmbogăţit, cu conotaţiile pe care le are astăzi, abia în secolul XX. Aşadar, la 1899, când Conrad îşi publică romanul, rasismul nu era, nici pe departe, ceea ce este el astăzi. Aceeaşi problemă de metodă apare în analiza naţionalismului şi antisemitismului lui Eminescu, spre exemplu. Ele nu sunt legitime şi nu pot fi în niciun fel legitimate. În acelaşi timp, analiza lor nu poate ignora evoluţia conceptului de naţionalism. Accepţiunea de azi a naţionalismului are foarte multe puncte de divergenţă cu ceea ce însemna naţionalism în secolul XIX. Cele două Războaie Mondiale au aşezat tuşe noi, mai grave, dure, vechiului sens. Riscul este, aşadar, ca această nouă estetică de care vorbeam să smulgă obiectul analizei din context sau să îl privească în aşa fel, încât să pară că toată literatura lumii ar fi fost scrisă ieri. Există, fără îndoială, concepte moderne care pot funcţiona retroactiv şi care ajută la înţelegerea unui text literar în sensul deschiderii de care vorbea Umberto Eco. Bunăoară, e fecund să discutăm literatura în termenii intertextualităţii, ai trecerii de la muzica tonală la cea atonală, ai deschiderii indicate de fizica einsteiniană, chiar dacă toate aceste concepte sunt, mai degrabă, produsul modernităţii. Nu, însă, la fel se întâmplă cu acele concepte care depăşesc sfera culturalului şi pătrund în cea a istoriei sau a politicului (naţionalism, rasism etc.).

Se pare că principiul fundamental al noii estetici derivă dintr-o necesitate şi dintr-o nemulţumire. Necesitatea de a oferi textului literar noi sensuri şi nemulţumirea de a limita înţelegerea ficţiunii prin prisma unei estetici ce lucrează în termenii definiţi de Baumgarten, în 1750 (frumos vs. adevăr). Într-o lume a fizicii cuantice şi a avionului supersonic, nu mai este suficientă lectura în cheie tradiţională. Ea nu mai are multe de oferit. Dovada certă că o astfel de lectură s-a epuizat o găsim în tentativele, mai mult sau mai puţin încununate de succes, de a analiza ficţiunea în termenii psihoanalizei freudiene, a marxismului, a feminismului, a postcolonialismului etc. Rezultatele unor astfel de analize pot părea sau chiar fi bizare, însă ceea ce mi se pare mai important este că ele există ca tendinţă; febrilitatea cu care se caută alternative este semnul epuizării criticii literare, în sensul ei clasic. Analogia este conceptul ce reflectă cel mai bine această schimbare de paradigmă. Citez din Umberto Eco: Este riscant, desigur, să stabilim simple analogii; dar este la fel de periculos să refuzăm să descoperim raporturi din cauza unor fobii neîntemeiate faţă de analogii, proprie spiritelor reduse sau inteligenţelor conservatoare. Sistemul de relaţii, de conexiuni aflat astăzi la dispoziţia noastră este cu mult mai vast decât cel de care dispuneam cu, să zicem, un secol sau o jumătate de secol în urmă. Ceea ce transmitea Shakespeare conştiinţei critice a unui cititor, fie el şi specializat, la început de secol XX e diferit, nu calitativ, ci în termenii complexităţii, faţă de multitudinea de noi sensuri pe care textul shakespearian le are astăzi, în secolul XXI. Iar pentru accesarea noilor sensuri, se cer dezvoltate şi noi concepte şi metode, adică o nouă estetică. Ea apare azi articulată în câteva dintre tendinţele ei fundamentale. Rămâne doar de văzut cum va arăta literatura şi cum va reacţiona odată ce asupra ei va acţiona un instrumentar teoretic nou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s