Varujan Vosganian, “Cartea şoaptelor”, Iaşi, Editura Polirom, 2012, 494 de pagini


judecând după acest text, Vosganian e, poate, cel mai de seamă povestitor al literaturii române a ultimelor decenii. Cartea vorbeşte despre genocidul împotriva armenilor şi despre tragediile unei comunităţi, fără patetism gratuit, fără încrâncenare inutilă, reuşind salturi temporale, înainte şi înapoi, uneori pe durata a doar câteva paragrafe. O uluitoare putere de sinteză şi de surprindere a detaliului semnificativ, chiar atunci când el e, evident, ficţionalizat. Personajele au consistenţă, individualitate, forţă. Din … Citește mai mult Varujan Vosganian, “Cartea şoaptelor”, Iaşi, Editura Polirom, 2012, 494 de pagini

Când se privesc în ochi, călăul şi victima…


Există încă prejudecata că, mergând pe stradă, îi poţi recunoaşte. E imposibil, părem a crede, ca un om capabil să producă atâta suferinţă fizică, să treacă neobservat printre noi. Aşa cum recunoaştem animalele agresive şi ne apărăm împotriva lor, avem uneori senzaţia că putem identifica, în cele mai multe dintre cazuri, călăul. Ne sprijinim convingerea, chiar dacă neexprimată, pe ideea că o asemenea sete de sânge, un dezechilibru interior de o asemenea magnitudine se revarsă în exterior, prin gesturi, priviri, mers, discurs. Cultural, am fost educaţi să credem că fiecare reprezentant al speciei noastre e dotat, de la naştere, cu o formă de conştiinţă care lui îi provoacă remuşcări, iar nouă ne permite să îi citim în ochi cruzimea şi nevoia de a se hrăni, canibalic, cu urletele celorlalţi. Că nu e aşa ne-ar putea-o spune fiecare dintre miliardele de victime care, de la începutul umanităţii, şi-au întâlnit călăii, într-o relaţie de unu la unu. Unii dintre ei nu mai pot vorbi, alţii mărturisesc, dar mărturia lor, pentru că depăşeşte capacitatea noastră de a imagina şi de a accepta consecinţele ultime ale confesiunii lor, e considerată, mai mereu, o excepţie şi prin urmare, ca tot ce e excepţional, irepetabilă.… Citește mai mult Când se privesc în ochi, călăul şi victima…

Ingeborg Bachmann, Paul Celan, “Correspondence”, translated by Wieland Hoban, Seagull Books, 2010, 380 de pagini


Lungile tăceri dintre scrisori nu sunt urmate de o explicaţie a editorilor, astfel că textul se citeşte cu frustrarea permanentă de a asista la conflicte şi situaţii despre a căror rezolvare nu ni se oferă niciun indiciu. De remarcat corespondenţa Ingeborg Bachmann – Giséle Celan-Lestrange, de departe cea mai tensionată şi lirică dintre schimburile de scrisori din carte. Textele de final, ce stabilesc legătura dintre povestea de dragoste şi modul în care ea se reflectă în operele celor doi scriitori sunt nu numai plictisitoare, dar şi forţate câteodată. Singura motivaţie pentru a continua lectura o continuă destinul tragic al personajelor şi al poveştilor lor.… Citește mai mult Ingeborg Bachmann, Paul Celan, “Correspondence”, translated by Wieland Hoban, Seagull Books, 2010, 380 de pagini

Florina Ilis, “Vieţile paralele”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 690 de pagini


O carte ce te face automat să respecţi volumul de muncă, de cercetare ce se ascunde în spatele ei. Ultimii ani ai vieţii lui Mihai Eminescu sunt descrişi în paralel cu eforturile posterităţii de mistificare, de ideologizare a lui Eminescu. Nu mă pot, totuşi, abţine de la observaţia că textul e scris destul de neglijent, cu obositoare (deşi intenţionate) explicaţii inutile, reluări ale subiectului, între paranteze, atunci când nu e cazul (tot intenţionat, desigur) şi diluarea excesivă a subiectului, în sensul că, de multe ori, Florina Ilis are aici nevoie de un numar prea mare de pagini pentru a exprima o idee, a descrie o întâmplare.… Citește mai mult Florina Ilis, “Vieţile paralele”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 690 de pagini