Când se privesc în ochi, călăul şi victima…


Există încă prejudecata că, mergând pe stradă, îi poţi recunoaşte. E imposibil, părem a crede, ca un om capabil să producă atâta suferinţă fizică, să treacă neobservat printre noi. Aşa cum recunoaştem animalele agresive şi ne apărăm împotriva lor, avem uneori senzaţia că putem identifica, în cele mai multe dintre cazuri, călăul. Ne sprijinim convingerea, chiar dacă neexprimată, pe ideea că o asemenea sete de sânge, un dezechilibru interior de o asemenea magnitudine se revarsă în exterior, prin gesturi, priviri, mers, discurs. Cultural, am fost educaţi să credem că fiecare reprezentant al speciei noastre e dotat, de la naştere, cu o formă de conştiinţă care lui îi provoacă remuşcări, iar nouă ne permite să îi citim în ochi cruzimea şi nevoia de a se hrăni, canibalic, cu urletele celorlalţi. Că nu e aşa ne-ar putea-o spune fiecare dintre miliardele de victime care, de la începutul umanităţii, şi-au întâlnit călăii, într-o relaţie de unu la unu. Unii dintre ei nu mai pot vorbi, alţii mărturisesc, dar mărturia lor, pentru că depăşeşte capacitatea noastră de a imagina şi de a accepta consecinţele ultime ale confesiunii lor, e considerată, mai mereu, o excepţie şi prin urmare, ca tot ce e excepţional, irepetabilă.… Citește mai mult Când se privesc în ochi, călăul şi victima…