Jurnal caucazian (II)


 

3. Din Erevan spre Tbilisi

            Din Erevan, am un tren direct către Tbilisi, undeva la orele amiezii. Cabinele de dormit sunt confortabile. În aproximativ douăsprezece ore ar trebui să fiu în gara centrală din Tbilisi. Femeia care supraveghează vagonul în care îmi voi petrece următoarea noapte are un profil de cerber și gravitatea dură  a unui KGB-ist ieșit la pensie. Dincolo, însă, de prima impresie, e o persoană agreabilă. Atâta doar că, și aveam s-o constat în zilele următoare, făcea parte din acea categorie de oameni pentru care a zâmbi relaxat și a fi politicos sunt acțiuni lipsite de orice fel  de utilitate, dacă nu chiar semne ale slăbiciunii umane. Ca și pe la noi,  există această certitudine că, zâmbind ceva mai mult, fiind ceva mai politicos și mai relaxat, devii vulnerabil, expus prezumatei răutăți a celor din jur.

580192_539800582723469_1324310173_n

            Morocănoasă și fără chef de nimic, femeia și-a făcut, totuși, datoria cu un soi de profesionalism la care înfățișarea ei nu te îndreptățea să te aștepți. Surpriza serii: trenul are conexiune WiFi gratuită. Cele douăsprezece ore  se scurg relativ repede, singurul eveniment ce merită, cât de cât, a fi menționat fiind cele două opriri la graniță, de o parte și de alta a Armeniei. În vreme ce grănicerii armeni, purtându-și relaxat laptopurile sub braț, îndeplinesc formalitatea verificării pașapoartelor cu celeritate, cei georgieni au o metodă de lucru ceva mai… sovietică. Colectează,  în prealabil, pașapoartele călătorilor, te pun să semnezi o declarație stufoasă, redactată exclusiv în rusă, apoi, în 30-45 de minute, înapoiază documentele de călătorie.

9096_539801666056694_1136708337_n

Tocmai aceste 30-45 de minute sunt, pentru mine, dovezi ale unui subtil cinism. Imaginați-vă că în acele minute, existența ta formală, birocratică, este, în lipsa pașaportului, suspendată. Nu există nicio dovadă palpabilă că ai avut  pașaport și că l-ai înmânat ofițerului vamal. Sunt minute în care, dacă ai avut parte de ceva antecedente, te gândești la ce se va întâmpla dacă pașaportul tău nu se va număra printre cele înapoiate de grăniceri. Cunosc cazul unei prietene căreia i-a fost reținut pașaportul în Moscova, pentru  ca apoi să i se ceară o sumă exorbitantă pentru înapoierea lui. Un alt prieten, spaniol, mi-a spus odată că, la un punct de frontieră, undeva în Orientul Mijlociu, ofițerul vamal, nervos din cine știe ce motive, i-a rupt pașaportul în două, înapoindu-i-l așa, bucăți și spunându-i, zâmbind, că documentul e prea deteriorat pentru  a mai putea fi folosit, prin urmare, orice trecere a graniței e exclusă.

942364_539801182723409_933474264_n

În cazul meu, totul decurge firesc. Îmi primesc pașaportul cu viza de intrare în Georgia. Totuși, acele 30-45 de minute sunt suficiente pentru a te purta înapoi, în timp, în vremea comunismului, pentru a genera același sentiment de insecuritate, de anxietate, de angoasă pe care îl aveai înainte de 1989, întâlnind, la ore târzii din noapte, o patrulă  de milițieni care avea să te legitimeze și să te întrebe dacă ai viză de flotant.

 

4. Tbilisi

E puțin trecut de ora patru dimineața când ajung în Tbilisi. Chiar pe peronul gării, găsesc un taximetrist care mă va duce la hotel pentru un preț pe care, date fiind circumstanțele, îl găsesc rezonabil:  10 lari georgieni.

Hotelul e încă neterminat,  balustradele scării interioare lipsesc, în cameră nici urmă de pahare. Geamul camerei oferă o priveliște către o curte interioară prăfuită în care sunt așezate, de-a valma, diverse obiecte ale celor care ocupă clădirile învecinate. Nu mă pot înțelege în engleză cu recepționera, însă nici nu e nevoie de multă comunicare; e târziu și tot ceea  ce vreau acum e să dorm până dimineață.

969134_540153299354864_1565006054_n

Peste câteva ore, prima mea zi în Georgia debutează cu o plimbare lejeră, având ca unic scop familiarizarea cu locurile din imediata vecinătate a hotelului. Două constatări mă nemulțumesc profund. Hotelul e mult mai departe de centrul orașului decât m-aș fi așteptat. Unul dintre cele mai  importante criterii pentru care îl alesesem fusese apropierea de o stație de metrou. Constat acum că, pentru a ajunge la metrou, va trebui să trec de partea  cealaltă a râului ce separă Tbilisi-ul în  două. Încercând să ajung pe malul celălalt, aveam să mă confrunt cu o altă realitate inconfortabilă a Tbilisi-ului: absența aproape cu desăvârșire a trecerilor de pietoni. Teoretic, traversarea se face prin pasaje subterane, însă, acestea sunt fie insuficiente, fie închise, din motive care îmi scapă. Oamenii traversează strada exact ca în Delhi, printre mașini, cu singura diferență că în capitala Indiei nu se poate circula, la orele de vârf, cu mai mult de 25-30 km/h, în vreme ce aici vitezele medii sunt cel puțin duble. Ca să traversezi, în Tbilisi, o stradă cu câte două benzi pe sensul de mers trebuie să înaintezi până către linia ce separă benzile, să rămâi acolo, în vreme ce mașinile trec pe lângă tine, milimetric și apoi să repeți gestul, o dată până ajungi pe axul drumului și încă de două ori pe celălalt sens de mers.

993604_539800246056836_1744083461_n

În toate călătoriile mele  până acum, Google Maps s-a dovedit aproape infailibil. În Tbilisi, aplicația a trebuit să se recunoască învinsă. Există străzi care au nume diferite pe hărți diferite. Apoi, când consideri că ești norocos, căci tocmai ce ai zărit, pe după un copac, literele care ar trebui să formeze numele străzii pe care te găsești, constați că ele sunt ortografiate doar în alfabetul georgian. Cum o neplăcere nu vine niciodată de una singură, mă conving în curând că oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă nu sunt nici pe departe atât de dispuși să te ajute ca în Erevan. Cei la care apelez sunt mult mai puțin intuitivi, mai puțin dispuși să acorde din timpul lor unui turist care, nevorbindu-le limba, solicită informații, fie în engleză, fie printr-o succesiune de gesturi ce se presupune că fac parte dintr-un limbaj universal, limbajul turistic.

Altfel, orașul oferă ceva mai multe puncte de atracție decât Erevanul. Cu toate acestea, e și cu mult mai obositor, mai agasant.

993927_539800562723471_1922353595_n

            O vizită la băile turcești e, poate, alegerea cea mai inspirată după o zi obositoare. Poți plăti pentru o baie comună un preț derizoriu sau o sumă ceva mai mare pentru un spațiu privat. Aleg a doua variantă. La intrare, o tânără georgiană pătrunsă de însemnătatea muncii pe care o prestează, vorbește în engleză, monosilabic, lătrător: fifty (asta înseamnă că pentru o baie privată trebuie plătit 50 de lari) sau go (însemnând că deja ai plătit, deci ora începe să curgă, așa că ai face  bine să alergi cât mai repede către baie; orice minut pierdut e un minut pentru care deja ai plătit). Înăuntru, miros de sulf care, combinat cu ireala comunicare monosilabică de mai înainte, te fac să te gândești că te afli în proximitatea reședinței dușmanului de moarte al lui Dumnezeu.

999319_540515985985262_1656126370_n

            Un important indicator al stării generale a unei societăți e, pentru mine cel puțin, frecvența cu care se întrerupe alimentarea cu energie electrică. Dacă în Armenia nu avusesem prilejul unei asemenea constatări, în Tbilisi frecvența cu care fenomenul se petrece e exasperantă. De la câteva minute și până la o oră chiar, cartierele se scufundă în beznă, iar lipsa de reacție a celor din jur mă face să cred că nu e vorba de incidente izolate. Puținii georgieni cu care am conversații ceva mai îndelungate îmi vorbesc  despre consecințele încă prezente ale recentului război cu Rusia. Privesc cu toții, admirativ și nostalgic, către ceea ce reprezintă Uniunea Europeană. În astfel de momente, senzația mea e că mă aflu în România de dinainte de 2007.

1000479_539801366056724_1111948008_n

            Cartierul în care locuiesc e împânzit de biserici și magazine cu obiecte bisericești. E aici un aparent paradox: în preajma bisericilor, georgienii pe care îi întâlnesc sunt încruntați, gravi, suspicioși față de orice străin care trece pragul bisericii. Comparația cu ceea ce se întâmplă în bisericile armenești e inevitabilă. În vreme ce în interiorul unei biserici ortodoxe georgiene tot ce pot spera e să fiu ignorat, în cele armenești găsesc întotdeauna pe cineva dispus să îmi explice, să îmi ofere informații. În Tbilisi, la intrarea într-una dintre biserici, o femeie evlavioasă, cu regulamentara frică de Dumnezeu, mă informează agresiv că nu pot intra în interior dacă port pantaloni trei sferturi. După care adaugă, cu un amestec de mândrie, ignoranță și superioritate (fatală combinație!): noi nu suntem catolici. E în această expresie ceva înfricoșător: certitudinea că tot ceea ce se situează în afara ortodoxiei georgiene aparține unei lumi păgâne care trebuie tratată cu dispreț. Straniu și ironic cum, în vremea când era încă religie minoritară, creștinismul cerea, pe bună dreptate, toleranță pentru ca, mai apoi, odată ce și-a dobândit un statut care i-ar fi permis să o și ofere în mod generos, să-și dezvolte un discurs bazat pe excluziune și exclusivitate.

Tbilisi devine deja deprimant. Aleg ca ultima zi să mi-o petrec la Mtskheta, un oraș la 20 de km de Tbilisi, fostă capitală a Regatului Georgian din secolul III î.e.n

1045046_540154619354732_1193281219_n

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s