DISCURS EXCESIV LIRIC DESPRE DESTINUL CĂRŢILOR


 

 

Text publicat în revista „Viaţa Românească”, nr. 7-8/2013

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1549_discurs-excesiv-liric-despre-destinul-cartilor.html

            Am ezitat îndelung înainte de a scrie acest text. Dintr-un motiv relativ simplu; îşi poate găsi loc un exerciţiu liric precum cel pe care îl propun acum într-o rubrică intitulată „exerciţii de luciditate”?! Bănuiesc că, dacă, în cele din urmă, el se va regăsi publicat în paginile revistei Viaţa Românească, răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ. Mă ajută şi faptul că îl scriu nu foarte departe de data de 15 iunie, când ne-am obişnuit cu toţii să ne aducem aminte de Eminescu, un personaj eminamente liric. Aşadar, ceea ce vă propun astăzi este un subiectiv monolog despre… destinul cărţilor.

            Bunăoară, aş dori să încep prin a vă spune că, de fiecare dată când vizitez casa unui prieten sau a unei simple cunoştinţe, de îndată ce rămân singur sau în afara conversaţiei pentru câteva minute, obişnuiesc să mă ridic, să mă apropii de bibliotecă şi să verific titlurile cărţilor aşezate acolo. E un gest reflex şi stereotip care are, însă, de a face şi cu o curiozitate pe care nu mi-o pot stăpâni; am senzaţia că despre omul în a cărui casă sunt spun foarte multe cărţile pe care le aşază la vedere, expuse privirii vizitatorului. Că nu e aşa, o ştiu foarte bine. Filmele pe care le vedem, tablourile pe care le admirăm, ziarele şi posturile de radio şi televiziune de unde alegem să ne culegem informaţiile, muzica pe care o ascultăm spun cel puţin la fel de multe despre noi ca şi sutele de mii de pagini pe care le parcurgem într-o viaţă de cititor activ. Cum, însă m-am obişnuit să cred despre mine însumi că pot, cât de cât, descifra limbajul cărţilor, prefer să le privesc aşezate într-o bibliotecă, pierzându-mă în nesfârşite speculaţii despre relaţia dintre ele şi posesorul lor. 

            Nu demult, am intrat într-o casă din a cărei sufragerie mă priveau zeci de cărţi dintr-o aceeaşi colecţie, de aceeaşi mărime, cu acelaşi tip de copertă. Totul respira proporţie antică, nicio margine a cărţii nu ieşea, fie şi cu un milimetru, în exterior, între ultima carte şi marginea mobilei nu era spaţiu nici măcar pentru a aşeza comod un semn de carte. Titluri dintre cele mai diverse, din literatura universală şi română. Pe raftul de jos, o altă colecţie… cărţi cu coperte verzi, unele titluri erau dublate, însă, per ansamblu, aceeaşi ordine desăvârşită. Erau cărţi care îmi spuneau că menirea lor, funcţia lor primă era aceea de a fi admirate cu reverenţă, cu un aproape religios sentiment de prosternare. N-am îndrăznit să le ating. Mi-am plimbat doar degetul, uşor, pe cotorul lor, de la stânga la dreapta, cu sfioşenie. Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc că mă aflu în proximitatea unor cărţi care ar fi putut, la fel de bine, să rămână copaci. Destinul lor avea de-a face cu o estetică primară, existenţa lor ca obiecte fizice era mult mai importantă decât ceea ce ar fi putut transmite, odată deschise. Posesorul bibliotecii privea admirativ către exerciţiul meu de a distinge titluri şi autori. Nu i-am spus că, exact în momentul acela, reflectam la secunda când una dintre aceste cărţi avea să fie deplasată milimetric în faţă sau în spate, la momentul în care, în şirul acela nesfârşit de obiecte, cu dimensiuni înfricoşător de egale, s-ar fi strecurat o carte de un alt format, cu un alt tip de copertă, de o altă culoare. Abia atunci, îmi spuneam, cărţile din acea bibliotecă aveau să devină cărţi, ieşind din statutul lor de obiecte decorative. M-am întors curând către măsuţa pe care mă aştepta cafeaua, uşor deprimat.

            Cu ani în urmă, intram în apartamentul din Sibiu al coordonatorului tezei mele doctorale (Mircea Braga). Drumul îl făcusem cu trenul, de la Alba Iulia. Era un tren personal (pe vremea când încă trenurile personale nu căpătaseră o denumire ceva mai europeană), iar eu purtam într-o mapă albastră versiunea imprimată a tezei mele. Profesorul m-a primit în camera sa de lucru. Am fumat amândoi excesiv, am băut ceai şi cafea şi, evident, nu am avut nici timpul şi nici îndrăzneala de a mă ridica pentru a atinge, fie şi în treacăt, cotoarele cărţilor din bibliotecă.          Toţi cei patru pereţi ai camerei erau ocupaţi de o bibliotecă în care ordinea nu mai avea nimic de a face cu proporţiile, cu dimensiunile cărţilor, cu aliniamentul lor ireproşabil. Era ceva acolo care… strivea. Paginile aveau viaţa lor proprie. Puteam vedea, de unde eram aşezat, locul exact în care cititorul poposise ceva mai mult asupra vreunui pasaj care i se va fi părut interesant.    Cartea, odată închisă şi aşezată în bibliotecă, păstra urma aşezării ei cu faţa în jos, paginile nu mai aveau consistenţa cu care ele ieşiseră de la tipar; unele se arcuiseră inexplicabil, altele se comportau asemenea aluatului de pâine, vrând să iasă din coperte, să existe de unele singure.

            Pe masa de lucru, în jurul mesei de lucru, sub ea, acelaşi peisaj. De fiecare dată când profesorul îmi indica vreo carte pe care ar fi trebuit să o folosesc la bibliografie, întindea mâna către ea, cu un instinct sigur şi alegea din haos exact titlul de care aveam nevoie. În vreme ce, în prezenţa cărţilor frumos aranjate din biblioteca prietenului meu mă gândisem la titlurile pe care eu însumi le citisem, aici gândul îmi zbura, în primul rând, la cele pe care nici măcar nu le răsfoisem; în vreme ce, atunci, orgoliul meu de cititor era pe deplin satisfăcut, aici nici nu mai putea fi vorba de orgoliu. Mă vedeam pus în faţa propriilor mele limite într-ale cititului. Şi, mai mult decât atât, odată ieşit din apartamentul profesorului, primul meu gând a fost acela că ar trebui să mă apuc imediat de citit… orice, fără întârziere! Nu era timp de pierdut! Mi-am cumpărat din gară o carte (nu mai reţin acum nici titlul şi nici autorul ei) şi, în drum spre Alba Iulia, în tren, nu am făcut altceva decât să citesc cu un soi de febrilitate şi cu o îngrijorare iraţională că, orice altceva aş fi făcut de atunci încolo, ar fi fost o imensă pierdere de vreme!

            În fine, ceva mai aproape de momentul redactării acestui text, când încercam, fără prea mare succes, să găsesc finalul potrivit acestui exerciţiu liric de a vorbi despre destinul cărţilor, m-am intersectat cu un pasaj din Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric (Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2009, traducere de Dana Ligia Ilin). El spune atât de multe, încât simt nevoia de a-l reda aici integral, fără niciun fel de comentariu, fără niciun fel de adagiu:

            Când aveam vreo şase ani, a fost o zi mare în viaţa mea: tata mi-a eliberat o bucăţică din rafturile lui cu cărţi şi m-a lăsat să-mi pun acolo cărţile mele. […] Mi-am adunat cărţile, care până atunci zăcuseră pe un taburet alături de patul meu, le-am cărat în braţe până la raftul tatei şi le-am aşezat în picioare aşa cum se cuvine, cu spatele către lumea de afară şi faţa spre perete.

            Era un ritual iniţiatic, trecerea la vârsta adultă: cel ale cărui cărţi stau în picioare nu mai e copil, e bărbat. Acum eram ca tata. Cărţile mele stăteau smirnă. 

            Am făcut o greşeală îngrozitoare. […] mi-am aranjat cărţile după înălţime. […] Am făcut-o pentru că voiam să umplu întregul spaţiu de pe raft care îmi fusese destinat. Voiam ca partea mea să fie plină, îndesată, să dea pe dinafară, ca rafturile tatei. Eram încă într-o stare euforică atunci când tata s-a întors de la lucru, şi-a aruncat ochii scandalizat spre raftul meu cu cărţi şi apoi, în tăcere deplină, mi-a aruncat o privire lungă şi aspră pe care n-am s-o uit cât trăiesc: era o privire de dispreţ, de dezamăgire amară, mai mult decât se poate spune în cuvinte, aproape o privire de disperare pur genetică. În cele din urmă, a şuierat către mine printre buzele strânse: „Ai înnebunit de-a binelea? Să le aşezi după mărime? Ce-ţi închipui că sunt cărţile, nişte soldaţi? Un soi de gardă de onoare?Brigada de pompieri la paradă?” 

Apoi n-a mai zis nimic. Şi a venit dinspre el o tăcere lungă, înspăimântătoare, un fel de tăcere a lui Gregor Samsa, ca şi când m-aş fi prefăcut sub ochii lui într-un gândac de bucătărie. […]

            La capătul tăcerii tata a început să vorbească şi, în douăzeci de minute, mi-a dezvăluit marile adevăruri ale vieţii. N-a trecut nimic sub tăcere. M-a iniţiat în cele mai adânci taine ale ştiinţei bibliotecarilor: a scos la lumină autostrada, precum şi cărăruile de prin păduri, perspective ameţitoare ale variaţiilor, nuanţelor, fanteziilor, bulevarde exotice, scheme îndrăzneţe şi chiar mofturi excentrice. Cărţile pot fi aranjate după subiect, în funcţie de autori, pe serii sau pe edituri, în ordine cronologică, pe limbi, pe teme sau chiar după locul tipăririi. Există atât de multe feluri de a o face!

            Şi aşa am aflat secretul diversităţii. Viaţa e făcută din diferite bulevarde. Orice se poate petrece în unul dintre mai multe feluri, conform unor diferite partituri muzicale şi logici paralele. Fiecare dintre aceste logici paralele este compatibilă şi coerentă în propriii termeni, perfectă în sine, neinteresată de toate celelalte.  

            În zilele următoare am petrecut ore în şir aranjându-mi mica bibliotecă, douăzeci sau treizeci de volume pe care le mânuiam şi le amestecam ca pe nişte cărţi de joc, aşezându-le iar şi iar, în fel şi chip.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s