Criticul literar și scriitorul


 

 

 Text publicat în revista „Viaţa Românească”, nr. 9-10/2013

http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/87_via-a-romaneasca-9-10-2013/61_exerci-ii-de-luciditate/1610_criticul-literar-i-scriitorul.html

 

            A scrie literatură și a scrie despre literatură par a fi două preocupări atât de diferite, încât aproape că a devenit de la sine înțeles că un scriitor de talent nu poate fi și un critic literar la fel de talentat și viceversa. George Călinescu  merge până într-acolo încât susține că un critic literar (oricât de important ar fi, sau, poate, cu atât mai mult cu cât e mai important, își manifestă prin critică vocația de scriitor ratat. Alex Ştefănescu, într-un articol publicat în „România literară” (Profesia de critic literar, „România literară”, nr.5/2007) scrie: „cred că foarte bine e să faci critică literară când eşti tânăr şi abia apoi, dacă simţi nevoia, să scrii poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind critică literară, înveţi cum e făcută literatura, te uiţi la ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi atent, înveţi din această examinare atentă”. Ce se întâmplă, însă, când, știind atât de bine cum se face literatura devii, tocmai din această pricină, incapabil de a o mai produce?!  

            Nu demult, după o conferință dedicată frontierelor, undeva într-un orășel din Țara Galilor, organizatorii ne-au invitat la o discuție despre… muzică. Muzicieni locali și nu numai și-au prezentat instrumentele (unele dintre ele cu adevărat exotice) și apoi, pe nesimțite, discuția a alunecat spre tensiunea dintre lumea academică, a celor care vorbesc despre artă, și universul celor care creează. Ceea ce m-a interesat atunci a fost sentimentul distinct că, pentru cei care vorbeau,  nu existau prea multe zone de contact între creator și cel care, mai apoi, analizează, ordonează, stabilește și diseminează canonul. Lumea academică, cu inerentele ei idiosincrazii, cu formalismele și, tangențial, ușoara ei aroganță pare a uita că, în definitiv, atunci când vine  vorba despre artă, singura ei rațiune de a exista e aceea de a transmite cunoștințe, de a propune perspective, de a vorbi în forme și cu limbaje diferite despre creația altora. David Lodge, în romanele sale academice, pare a observa același fenomen: tentația lumii academice umaniste de a-și fi suficientă sieși, de a avea reflexe autiste. Faptul că textele sale sunt impregnate de umor, ironie și autoironie (Lodge fiind el însuși universitar) nu trebuie să ne determine să credem că subiectul nu e unul dintre cele mai serioase. Polemici dintre cele mai aprinse se poartă astăzi între artiștii autodidacți și cei știutori într-ale teoriilor și metodelor. Multe dintre ele, însă, nu depășesc orgoliile personale ale celor implicați, neatingând adevărata natură a problemei.

            La fel de adevărat este și că nu puțini creatori, odată apreciați de lumea academică, par a se considera legitimați de un for superior, în vreme ce, atunci când acest lucru nu se întâmplă, tind a crede că sunt neînțeleși și nedreptățiți, victime ale unor coterii și alianțe meschine. Tocmai de aceea, a rămâne în zona unei discuții pe marginea tensiunilor între creator și mediul academic mi se pare a fi un demers dacă nu în totalitate neinteresant, atunci cel puțin de interes limitat, cu serioase și periculoase alunecări spre zona de cancan. În universul artelor, mai mult, probabil, decât în orice alt domeniu, ego-ul joacă un rol fundamental.  

            Să ne concentrăm asupra lumii literelor. Problema reală nu are neapărat de a face cu lumea academică umanistă. Această lume nu e, de fapt, nimic altceva decât un spațiu în care se manifestă plenar tensiunea dintre teoretician și practician.  Este, totuși, aici, o fascinantă și esențială temă de dezbatere: există o falie între creatorul de artă și teoreticianul ei, o incompatibilitate ce rezultă din însăși natura preocupărilor lor? Dacă da, atunci ce anume o generează? Unde anume drumurile celor doi slujitori ai literaturii se despart și de ce? Este această fisură inevitabilă sau poate fi, la un moment dat, înlăturată?

            Dacă în domeniul așa-ziselor științe exacte (modernitatea ne arată că nici măcar ele nu mai sunt atât de exacte), o asemenea antinomie e mai greu vizibilă (căci cine își poate închipui că ar putea exista o distincție netă, spre exemplu, între cel care vorbește despre matematică și cel care o practică!), în ceea ce privește literatura vom avea întotdeauna de a face cu delimitări între cel care  se simte familiar în lumea metodelor, a teoriilor, a criticii literare și acela care imaginează și exprimă lumi ficționale (scriitorul, poetul). Într-o lume a lui political corectness am fi, poate, tentați să spunem că  nimic nu îl împiedică pe criticul literar talentat să fie și un scriitor de geniu și viceversa. Faptul că rareori se întâmplă, însă, ne face să ne gândim că raritatea cu care indivizii trec de la excelența în  critica literară la excelența în a crea literatură nu poate fi nicidecum întâmplătoare. Nu discut, desigur, despre excepții. Extremele curbei lui Gauss, și aici ca și în orice alt domeniu asupra căruia s-ar aplica, nu caracterizează decât zone marginale, statistic cel puțin.       

            Pentru început, câteva cuvinte despre obiecția pe care orice critic literar s-ar simți tentat să o ridice într-o astfel de dezbatere. Este critica literară în sine un act creator? În ordinea preeminenței estetice, este ea mai prejos decât ficțiunea? La cea de-a doua întrebare, nu se poate răspunde altfel decât că, prin prisma discuției de față, nu interesează distincțiile calitative între critica literară și literatură. De vreme prima se întemeiază pe existența celeilalte, ele sunt domenii cu funcții distincte; așadar, discuția se poartă pe un alt palier și anume acela al incompatibilităților structurale dintre ele. Cât privește prima întrebare, se poate oferi un răspuns tranșant. Cu siguranță da, critica, teoria și istoria literaturii sunt acte creatoare, însă acte creatoare de rang secund, dacă îmi e îngăduită exprimarea. Un act creator care nu se poate desfășura decât pornind de la actul creator de rang prim care este textul literar însuși. Poate există literatura fără critica literară? Da. Viceversa? Nu.

            A crea literatură presupune, inevitabil, a suspenda, cel  puțin temporar, metoda sau practicarea în mod conștient a metodei. Nu cred să fie poet care să se întrerupă din actul creației pentru a calcula numărul de silabe dintr-un vers, pentru a introduce în text aliterația potrivită sau pentru a face  un  exercițiu de literatură comparată cu scopul de a stabili gradul de originalitate al textului pe care tocmai îl scrie, la fel cum nu cred să existe prozator care,  în chiar momentul redactării prozei sale, să se gândească, de pildă, la cât de bine poate scriitura sa să satisfacă criteriile estetice ale lui Harold Bloom, să zicem. Toate aceste procese sunt, eventual,  ulterioare celui creativ. Un act creativ  care nu se desfășoară scurtcircuitând teoria are, probabil, toate șansele de a fi unul ratat. Romanelor lui Eugen Lovinescu sau poeziilor lui George Călinescu, ambele îngrijit redactate, după toate regulile și cutumele genurilor, li se poate reproșa tocmai lipsa lor de fantezie; ele par a nu putea respira de unele singure, căci sunt impregnate de conștiința de critic literar a celor care le-au creat. Același pare a fi cazul romanului Adela, al lui Garabet Ibrăileanu.

            A permite metodei să intervină în actul creator în chiar momentul în care acesta se petrece echivalează, cel mai adesea, cu iremediabila distrugere a creației însăși. Poezia este supusă imploziei dacă, în locul combustiei care pune stăpânire pe creator, se lasă dominată de luciditatea metodei. Incompatibilitatea derivă din chiar natura actului creator. Ceea ce, îndeobște, se ascunde sub mult prea facilul și supralicitatul termen inspirație, este momentul de grație în care creatorul și obiectul creației sale se află în legătură directă. A mijloci această relație, a interpune conștient un filtru teoretic nu înseamnă altceva decât a suprima o conexiune care, în spiritul ei, este de natură metafizică. Metoda și teoria nu pot interveni decât a posteriori, după ce actul creației se va fi consumat. Aceasta este, de fapt, logica internă a criticii și analizei literare; ea începe numai atunci când textul asupra căruia se exercită este, dacă nu definitiv, măcar definitivat. De aici, fisura: în vreme ce actul creator este simultan procesului de creație, actul critic este, inevitabil, ulterior.

            Criticul literar nu poate fi, deci, un creator de geniu (căci mediocritatea poate fi relativ ușor atinsă atât în critica literară, cât și în literatură) decât în măsura în care reușește să-și suspende vocația de critic literar, să o amâne, să o treacă în fundal. Însă, și tocmai acum ne aflăm în preajma sursei incompatibilității, practica îndelungată a criticii literare (la care orice critic literar serios se vede condamnat) face ca acest  proces să fie, cel mai adesea, unul continuu, un soi de rutină care nu poate fi suspendată. Automatismele de gândire, obișnuirea minții, antrenarea ei pentru a lucra într-un anume fel cu un text literar, obișnuința de a analiza și a aplica judecăți de valoare unui text care deja există, care se oferă, nu pot fi atât de ușor reduse la tăcere. Certitudinea teoreticianului că poate cuantifica valoarea (deși critica literară nu mai e demult normativă, reflexul încă există!), că poate distinge între un text bun și unul fără valoare este tocmai ceea ce îl împiedică să creeze literatură excepțională. Situația inversă este, desigur, la fel de plauzibilă. Abia ieșit din laboratorul unde concepe texte, scriitorului de geniu trebuie să îi fie la fel de greu să se dedubleze.

            Până și Jeckyll are nevoie de timp pentru a-i permite lui Hyde să existe; Hyde și Jeckyll nu se pot manifesta simultan pentru că, într-un anume fel, se exclud reciproc. Departe de mine gândul de a asocia critica literară sau literatura vreunuia dintre personajele romanului de sfârșit de secol XIX, al lui Robert Louis Stevenson; comparația se susține numai în măsura în care privim cu mai mare atenție către opozițiile ce decurg din însăși materialul și rațiunea de a exista a celor două domenii umaniste.

            

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s