Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât


             

Sursa: http://www.erepublik.com/en/article/vom-fi-iarasi-ce-am-fost-si-mai-mult-decat-atat--2251576/1/20
Sursa: http://www.erepublik.com/en/article/vom-fi-iarasi-ce-am-fost-si-mai-mult-decat-atat–2251576/1/20

  Cine se întoarce azi în România din Londra, Berlin sau Madrid e aproape imposibil să nu observe diferența. Oamenii o exprimă în fel și chip. Unii profețesc că la noi nu va fi niciodată ca la ei, alții îi înjură pe corupți, convinși fiind că dacă nu s-ar fi furat atât, țara aceasta ar fi fost ca soarele sfânt de pe cer; sunt unii care au certitudinea fermă că numai clasa noastră politică se află la originea distanței între noi și ei, în vreme ce alții privesc nostalgic către Casa Poporului și se roagă bunului Dumnezeu pentru sufletul răposatului Nicolae Ceaușescu, cel care avea grija de fiecare român și ne proteja pe toți de invazia străinilor care, în anii din urmă, din teama că i-am putea concura serios, au pus  la cale o conspirație mondială, ne-au cumpărat țara și ne-au falimentat frumusețe de industrie. Indiferent de argumente, cu excepția patrioților de serviciu, admitem cu toții că decalajul între vestul sau chiar centrul Europei și societatea românească e unul major. Întrebarea care, însă, pentru mine, e mai importantă decât constatarea fotografiei la zi a țării acesteia, mai importantă chiar decât orice fel de diagnostic, fie el rostit de pe băncile din fața caselor sau din studiourile de televiziune, vizează momentul exact în care decalajul acesta a început să se manifeste. A  fost dintotdeauna așa, e el doar rezultatul anilor scurși din 1989 sau o fi în exclusivitate cauzat de molima comunistă?!

               Evul Mediu românesc, privit de la distanță și prin ocheanul întors al istoriografiei românești, nu pare a se diferenția fundamental de peisajul social și chiar politic european. Sau, mai bine spus, diferențele nu pot fi definite în termeni calitativi. Ele nu sunt neapărat simptomele unui decalaj. Marile figuri istorice ale Evului nostru Mediu, frumos, dar și fals ambalate de unii cronicari umaniști, de pașoptiști, de interbelici și, mai apoi de comuniști, deși sunt departe de a avea meritele care li se atribuie astăzi (apărătorii creștinismului în Europa, vârful de lance al cruciadelor antiotomane etc.), se înscriu totuși, în linii mari în ceea ce se petrece pe continent. Paradigma e dominată de religie, relațiile feudale, deși pot avea doza lor de specificitate nu sunt, în principiu, cu mult diferite. Sporadic, personalități precum Dimitrie Cantemir depășesc, intelectual vorbind, granițele înguste ale spațiului locuit astăzi de români. Surpriza  vine abia când coborâm nivelul dezbaterii către corpul social, către oamenii simpli. Aici se simt deja decalajele. În cele nouă volume de impresii ale călătorilor străini prin Țările Române descoperim, nu de puține ori, surprinderea cu care venețienii, saxonii, toscanii sau alții privesc către exoticul spațiu românesc al secolelor XV-XVII. Găsim o bună selecție a acestor impresii în volumul coordonat de Daniel Barbu, Firea românilor. Pentru Michael Bocignoli, locuitorul Țării Românești „[…] e aplecat la beție și la lăcomie […] Spiritul poporului  este grosolan și necioplit, deopotrivă cu vitele”. Pentru Georg Reicherstorffer „[…] neamul acesta al moldovenilor este aspru și foarte primitiv […]”, iar Anton Verancsics observă (stupoare!) că „[…] oamenii sunt foarte puțin primitori, nu sunt supuși nici unei reguli”. Alessandro Guagnini scrie că „[…] obiceiurile și deprinderile lor sunt îndeobște barbare, cu toate că revendică pentru ei cinstea de a fi mai presus decât toți creștinii”.

               Sunt, desigur, și calități, dar am citat aici pasaje care se referă la metehne pe care le avem și astăzi, în secolul XXI, cu scopul de a încerca o demitizare a ideii, atât de des vehiculată, că problemele noastre încep abia în contemporaneitate. Modernitatea românească nu e nici ea excepțională, cu atât mai puțin sincronizată. Reformele lui Cuza, apariția primelor reviste românești, înființarea celor două universități românești, la Iași și București, împroprietărirea sunt, deși pași importanți, făcuți în a doua jumătate a secolului XIX, insuficiente pentru a micșoara decalajele.

               Dovada, una din multele, o găsim în jurnalul succesorului lui Cuza, regele Carol I, acela care făurește România modernă. Sosit pe meleagurile mioritice, Carol I constată, printre altele, că România nu are niciun kilometru de cale ferată. Infrastructura, în general, era, ca și astăzi, la pământ. În 1830, se inaugurează prima cale ferată din Europa; abia 34 de ani mai târziu se fac și la noi pași timizi. Ca și astăzi, când nu eram surprinși de ierni grele cu zăpezi, ne surprindeau inundațiile. Corupția era și ea în floare, iar analfabetismul îngrijorător.

               În celebra sa Introducție la Dacia literară, Kogălniceanu constată (suntem în 1840) că literatura română e plină de traduceri, că textele autohtone sunt de o calitate îndoielnică. Nu-i vorbă, nici cititorul de literatură nu era cu nimic mai presus de ceea ce i se oferea. Pretențiile lui sunt limitate. La momentul pașoptismului românesc, Nicolae Bălcescu se vede confruntat cu următoarea dilemă: conștiința națională trebuia trezită (acesta era spiritul epocii!), însă duceam cu toții lipsă de eroi. Bălcescu rezolvă problema în manieră pașoptistă: îl inventează pe Mihai Viteazul, îi atribuie o conștiință națională care, sugerează istoricul, ar fi existat la cumpăna dintre secolele XVI-XVII, cu secole bune înainte ca ea să se manifeste în Europa. Maniera aceasta de a ne raporta la Evul Mediu, scuzabilă la momentul 1848, e prelungită mai apoi în secolul XX (a se vedea manualele de istorie comuniste și peliculele lui Sergiu Nicolaescu). Ea rezistă până astăzi.

               Nu se poate trece, desigur, peste generația marilor clasici. Dacă limba română face un incontestabil salt calitativ la Eminescu sau Creangă, nu același lucru se poate spune și despre viziunea politică a primului. Xenofob și antisemit, Eminescu nu vede dincolo de paradigma îngustă ce va defini și secolul XX și va duce, inevitabil, la cele două conflagrații mondiale. Cât despre decalajul între ceea ce se scrie pe la noi de prin 1860 și până la 1900 și ceea ce se publică la ei, el este mai mult decât evident. Pe Eminescu, de exemplu, îl considerăm ultimul mare romantic din teama ca nu cumva să fim nevoiți să admitem că apogeul romantismului fusese deja atins pe la început de secol XIX și depășit de ceva vreme la momentul la care el este descoperit de literatura română. Dacă, din pură curiozitate, încercăm să vedem cam ce se publică în literatura română la început de secol XX și ce se publica prin Europa, observăm cu ochiul liber diferența.

               În fine, mult idealizata perioadă interbelică românească, cea pe care suntem de ceva vreme obișnuiți să o considerăm drept momentul nostru de grație, nu a fost nici pe departe atât de strălucită. Din cărțile lui Lucian Boia aflăm câte ceva despre simulacrul democratic al epocii; istoria alegerilor în România e una sumbră. Alegerile se câștigau prin fraudă, mită electorală sau acte de violență și șantaj. Sună cunoscut…

               Poate că totuși, dincolo de nivelul elitei, România profundă era altfel. Să vedem. În jurnalul său, Mihail Sebastian se plânge de reacțiile publicului la concertele de muzică simfonică, mărturii asemănătoare sunt citate și de Ioana Pârvulescu, în cartea sa Întoarcere în Bucureștiul interbelic. Bunul-gust pare a fi o excepție, mitocănia o regulă. Bucureștiul apare în același text ca fiind un oraș prăfuit, de nesuportat. Vara, toată țara intră în vacanță. Nimeni nu mai lucrează, funcționarii statului pleacă în provincie.

               În Cum am devenit huligan, Sebastian descrie o meteahnă pe care (ce să vezi!) o avem până astăzi: Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureştean [român]. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziţii personale, lirice şi confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte uşor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului. În 1924, Ion Minulescu publică Roșu, galben și albastru. Să-i dăm cuvântul: Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca şi Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenţii electorali ai diferitelor partide politice. Bucureştii n-au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi niciodată un oraş adevărat  sau Bucureştii îţi fac impresia unei imense grădini fără stăpân. Pungaşii, vagabonzii, înfometaţii şi tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupăraţi de nimeni – unii să-i fure fructele, iar alţii să-i murdărească peluzele cu produsul necesităţilor fizice. Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare, cât bunăoară, capitala Franţei sau a Angliei. Hărţile geografice, însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călătorit niciodată. Deşi trece drept capitala României, Bucureştii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăşi nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi.

               Eliade, într-un text publicat în 1935, ne dezamăgește din nou. Noi, care credeam că imaginea României s-a făcut țăndări după 1989, când țiganii au invadat Europa și politicienii români au devenit celebri prin actele lor de corupție, suferim, lecturând articolul cu pricina, o teribilă dezamăgire: la Paris umblau proverbe în care românii erau asociați hoților, iar în cancelariile europene se glumea pe seama corupției românești: „Quand quelqu`un vole, c`est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c`est une manie. Quand tout le people vole, c`est la Roumanie.

               După al Doilea Război Mondial, fisura dintre Vest și Est, dintre România și societățile occidentale se accentuează pe zi ce trece. Momentul 1989 ne găsește într-un univers paralel; mentalitățile colective intraseră în regres, deconectarea de ceea ce s-a petrecut vreme de aproape o jumătate de secol în Europa de dincolo de Cotina de Fier a ajuns să fie deplină.

               Se vor găsi destui care vor spune: înșiruirea faptelor acestui text este selectivă, superficială, de vreme ce secole complicate de istorie națională nu pot fi atât de ușor sintetizate în ceva mai mult de 1 500 de cuvinte. Recunosc, de la bun început. Guilty as charged

               Scopul celor peste 1500 de cuvinte de mai sus nu e acela de a realiza o sinteză și nici acela de a fi exhaustiv. Un singur lucru a motivat redactarea acestui text; sentimentul că așteptările pe care le avem de la noi  înșine sunt nerezonabile. Decalajele pe care le avem de acoperit astăzi nu sunt consecința prezentului nostru, ci o acumulare de secole. Deși discursul mai vechi și mai nou ne-a obișnuit să credem în mesianismul românesc, în grandoarea trecutului nostru, o analiză ceva mai atentă ne spune că ele sunt iluzorii produse de propagandă. Prezentul nostru nu e altceva decât o consecință a propriului nostru trecut. Avem atâtea lucruri de construit pentru simplul motiv că,  în vreme ce edificiile se înălțau în Vest, pe aici se bătea pasul pe loc.       Mitocănia, prostul-gust, superficialitatea, deși, în mod evident, nu pot fi generalizate, nu sunt o invenție a ultimelor două decenii. Mizeria umană a Gării de Nord versus atmosfera din Kings Cross nu au legătură cu faptul că suntem săraci și cu atât mai puțin cu faptul că am fi victime ale nu știu cărei conspirații. Diferențele pe care le constatăm, mergând pe arterele centrale din Londra, Berlin sau Madrid și, apoi, reîntorcându-ne în România, sunt manifestarea unor lacune mai vechi. Ele nu dispar peste noapte. Mai mult decât atât, la cum merg lucrurile pe aici, e posibil ca și peste vreo două generații să ne imaginăm, candid, cu o candoare vecină cu prostia, că am avut un trecut glorios și că totul, dar absolut totul se datorează clasei politice, prezentului nostru decăzut, nedemn de marii noștri înaintași.

               La un moment sau altul al istoriei europene, Londra, Berlinul sau Madridul au avut exact aceleași probleme ca ale noastre. Numai că ceea ce acolo s-a rezolvat de ceva vreme, la noi își mai așteaptă încă soluțiile. Poate că ele vor veni mai repede în momentul în care vom înțelege că problemele noastre nu au apărut astăzi și nici măcar ieri… 

Un gând despre „Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât

  1. Vă citesc de mai multă vreme articolele. Mă îngrozeşte de-a dreptul ceea ce spuneţi. Nu găsiţi soluţii. Orice problemă are soluţie. Vorbiţi de România profundă. Poate îi puneţi bazele… Succes!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s