Citatul, ingredientul secret al McDonaldizării culturii


 

 

textul, apărut în revista Viața Românească, nr 1-2, 2014, poate fi citit și la

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1732_citatul-ingredientul-secret-al-mcdonaldizarii-culturii.html

  Odată cu dezvoltarea internetului și a rețelelor de socializare, înțelepciunea a început să circule din ce în ce mai mult într-o formulă concentrată, esențializată până la dispariție: citatul. Pilule de înțelepciune devin virale, într-o propoziție sau o frază se regăsesc profunzimi nebănuite care te fac, inevitabil, să te întrebi la ce mai e bună lectura integrală, de vreme ce tot ceea ce trebuie să știi se află încarcerat în formula magică a citatului!

                Ca să fim onești, moda nu era străină anilor de comunism, atunci când memoria și, din păcate, doar ea era pusă la grea încercare de fiecare dată când, elevi fiind, memoram pasaje din critica literară, pasaje care, indiferent de subiect, aveau să fie așezate frumos în pagină întru impresionarea profundă a celor care aveau să ne corecteze lucrările. Câte generații de români nu vor fi învățat, de pildă, ce spunea Călinescu despre Eminescu, fără a se fi obosit să-i citească nici pe unul, nici pe celălalt! Citatul se bucura, deci, de un anume prestigiu sacrosanct încă de dinainte de minunata invenție a lui Mark Zuckerberg.

               Intuiția folosirii citatului în scopuri ideologice o au și istoriografii comuniști, aceia care descoperă că, utilizându-l, își pot justifica orice idee. Citatul are echivalentul său în domeniul economic, de altfel. El este sinonim cu statistica pentru că, asemenea ei, poate dovedi absolut orice, în funcție de acela sau aceia care îl manipulează. Sărmanul Herodot a fost și este încă evocat cu acel geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci, trecându-se sub tăcere pasajele despre lenea tracilor, despre obiceiurile lor de a-și vinde copiii peste hotare sau despre incapacitatea lor de a se uni. Cantemir este și el ignorat atunci când vorbește despre multele defecte ale moldovenilor, dar intens mediatizat atunci când scrie despre calitățile lor. Grigore Ureche își datorează celebritatea în mentalul nostru colectiv și acelui mult invocat pasaj din Letopisețul său, noi de la Râm ne tragem, pasaj care, în realitatea, arată astfel: aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor deprinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Acea propoziție concesivă, introdusă prin măcar că, modifică radical sensul pasajului, însă, pentru că nu servește convingerii că noi am fi latini și atât, ea este, adesea, trecută sub tăcere.

               Totuși, citatul are astăzi o funcție pe care, în vremea comunistă, o avea cu totul tangențial. El legitimează acum mai puțin ideologii oficiale, cât orgolii personale. El dă seama asupra inteligenței celui care îl posedă. Există autori citabili (Paulo Coelho sau Tagore), atât de citabili, încât riscă să fie reduși la statutul de rostitori de citate. Când citarea câștigă teren în felul acesta, citirea tinde să fie privită drept inutilă. Pare, la o primă vedere, că pericolul ar fi scoatere din context, sintagmă deja demonetizată prin utilizare excesivă. La limită, însă, nu cred ca acesta să fie marele pericol. În definitiv, lectura integrală poate fi și ea privită drept decontextualizare, de vreme ce textele literare sunt mereu citite nu în contextul care a determinat scrierea lor (nici n-ar fi posibil, de altfel), ci în contextul experienței intelectuale a cititorului. Decontextualizarea e, deci, inevitabilă în actul lecturii; tot ceea ce se poate spera e ca ea să nu depășească limita dincolo de care plonjează radical în superficialitate.

               A reduce literatura sau filosofia la citat pare a corespunde nevoii contemporane de a fabrica o variantă de fast food intelectual, de a găsi o formulă de sinteză, un concentrat care să fie capabil să satisfacă, deopotrivă, nevoia de profunzime și legitimare. În cartea sa de interviuri, publicată recent la Humanitas (Din vorbă în vorbă, 23 de ani de întrebări și răspunsuri), Andrei Pleșu deplânge tehnica folosită de Dan Puric, acela care, în cărțile și conferințele sale, invocă relaxat nume, idei și citate care, așezate în discurs într-o ordine și o interpretare cel puțin suspecte, lasă cititorului sau ascultătorului senzația că opiniile lui Dan Puric despre români ar fi împărtășite de o întreagă filozofie/literatură universală. Nu ne mai aflăm aici, deci, în situația benignă a unui oarecare utilizator de Facebook care, rănit în dragoste sau trăindu-și crizele adolescentine, îl invocă pe Tagore cu un citat ce, la prima vedere, pare a se afla în rezonanță cu trăirile celui care postează. Citindu-l pe Dan Puric, tentația firească a cititorului e de a-i acorda credit, de rezona cu ideile sale, pornind de la premiza că atât numele, cât și citatele invocate sunt prezentate riguros. Nu poți citi cărțile lui Dan Puric având permanent alături de tine alte 30-40 de titluri, oprindu-te permanent pentru a verifica citatele, contextele și sensul lor în textele originale.

               Când Dan Puric se lansează într-o eternă perorație despre cum Uniunea Europeană este un soi de conspirație menită a scădea temperatura morală a poporului român, domnia-sa nu se oprește la acest aforism, bine articulat stilistic (din păcate, doar atât!), ci invocă, într-o cascadă aiuritoare, argumente din zone dintre cele mai diverse. Bunăoară, ne spune cum americanii erau mari iubitori de bolșevici în vreme ce noi, pe aici, ne-am fi născut antibolșevici, îl mai amestecă în poveste și pe Ceaușescu, pe care l-am împușcat de Crăciun pentru că o mare conspirație mondială a dorit, nici mai mult nici mai puțin decât să compromită ideea de Crăciun la români, să distrugă fibra creștin-ortodoxă a poporului ș.a.m.d. Fiecare dintre numele, citatele și imaginile invocate de domnia-sa sunt, luate separat, corecte, reale. Așezarea lor, însă, într-o ordine absurdă, interpretarea lor într-o cheie monocromă, lipsită de subtilitate este ceea ce le face nocive. Apetența pentru citat, ca, de altfel, apetența pentru orice altă formă concentrată de înțelepciune are drept consecință o imunitate scăzută la diferite forme de manipulare. Nimic nu e mai confortabil decât să mergi la o astfel de conferință și, în doar o oră, să ai senzația că te-ai familiarizat cu marea filozofie greacă, cu istoria creștinismului, că știi ce zice Aristotel sau ce gândește Nicolae Steinhardt, că i-ai înțeles pe Eminescu și pe Noica mai bine decât dacă ai fi fost nevoit să-i citești, recitind la nesfârșit frazele mai complicate, căutând să pricepi contextele și mecanismul general de gândire al epocii respective.

               Ca să ieșim din ipocrizie, trebuie să admitem (o știm de la David Lodge și nu numai de la el) că în lumea academică, procedeul e unul frecvent. Consultați lunga listă de texte așezate la bibliografia tezelor de doctorat sau cărților, faceți o operațiune matematică simplă și veți descoperi, probabil, în multe cazuri, că timpul fizic pentru parcurgerea bibliografiei prezentate acolo presupune ca cercetătorul sau autorul cărții să fi avut fie o viață de dimensiuni matusalemice, fie, în unele cazuri, să fi trecut prin cicluri succesive de reîncarnări la capătul cărora să-și fi redactat cartea cu pricina. Aceasta este una dintre multele idiosincrazii, dintre multele dovezi de rigiditate și morgă inutile ce caracterizează lumea academică la noi și aiurea.

               De altfel, produsele de strictă specializare ale lumii academice vor circula întotdeauna într-un cerc restrâns, vor fi accesibile unui grup de oameni care este deja obișnuit cu astfel de convenții. Nu aceeași e situația unui alt tip de produs cultural: conferința publică sau cartea cu adresabilitate directă către masele largi, cu subiecte care interesează un corp social vast. Un tratat de shakespearelogie, oricât de genial ar fi, va circula cu precădere între shakespearologi, în vreme ce o conferință sau o carte despre sufletul românesc (supremă banalitate!) poate disemina relativ rapid în societate (dacă cel care o face are și vervă retorică și carismă) idei precum existența unei permanente conspirații mondiale antiromânești, preeminența limbii dace asupra limbii latine, sabotarea fibrei naționale de către minoritari și alte astfel de teorii care, odată asimilate, produc rezultate concrete, vizibile la nivelul societății.

               În acest din urmă caz, ieșim din zona ficțiunii, teritoriu unde autorului nu i se cere altceva decât să-și servească, așa cum poate el mai bine, imaginația și setea de imaginar a cititorilor săi, aici intrăm deja în zona unui exercițiu de imaginație profund lipsit de onestitate, un exercițiu care își propune să livreze opțiuni proprii (nimic în neregulă până aici) ambalate frumos într-o puzderie de citate și nume mari, care trezesc reverență și adulare necondiționate (abia aici se manifestă lipsa de onestitate). Atunci când îi folosești, la grămadă, pe Herodot, Eminescu, Blaga, Zamolxe, Platon etc. care, toți, par a fi de acord cu ceea ce afirmi, ascultătorul sau cititorul, inhibat de importanța numelor și citatelor indicate, nu va mai supune spusele tale unor analize critice necesare. Abia acum, citatul devine nociv. Altfel, invocat în zona exclusivă a rețelelor de socializare și a taclalelor din cafenele, el e duios-inofensiv sau chiar dezirabil, căci, nu-i așa, mai bine îl invoci pe Tagore decât pe Gigi Becali sau Corneliu Vadim-Tudor!

               Citatul, invocat ritos și ritualic, întreține, deci, iluzia de căpătâi a contemporaneității noastre: că, printr-un procedeu miraculos, cunoașterea poate deveni accesibilă printr-un scurtcircuit bizar, printr-o operație de by pass intelectual. Suntem educați astfel să credem că, printr-o epifanie colectivă, putem avea acces la cunoaștere în mod mecanic, prin consumul unei pilule-minune de înțelepciune, prin îngurgitarea unui preparat ce conține o sinteză nemaivăzută, ce comprimă secole de gândire și problematizare sau ore chinuitoare de lectură și singurătate.        

Un gând despre „Citatul, ingredientul secret al McDonaldizării culturii

  1. Reblogged this on Marius Cruceru and commented:
    Βun articol despre macdonaldizarea culturii!
    Toti e culti daca stie citate, vorba lui Eminescu.
    ” Citatul, invocat ritos și ritualic, întreține, deci, iluzia de căpătâi a contemporaneității noastre: că, printr-un procedeu miraculos, cunoașterea poate deveni accesibilă printr-un scurtcircuit bizar, printr-o operație de by pass intelectual. Suntem educați astfel să credem că, printr-o epifanie colectivă, putem avea acces la cunoaștere în mod mecanic, prin consumul unei pilule-minune de înțelepciune, prin îngurgitarea unui preparat ce conține o sinteză nemaivăzută, ce comprimă secole de gândire și problematizare sau ore chinuitoare de lectură și singurătate.”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s