Byung-Chul Han, „Agonia erosului și alte eseuri”, București, Editura Humanitas, 2014, 180 de pagini


O frescă și, același timp, o critică devastatoare a societății neoliberale de astăzi, eseurile lui Byung-Chul Han respiră prospețime și un refuz al minții de a fi subordonată clișeelor de gândire. Multe raționamente, multe demonstrații, multe concluzii sunt, fără doar și poate, discutabile, dar, dincolo de toate acestea, cititorul va găsi aici o radiografie a modelului de societate pe care îl impune neoliberalismul. Trecerea de la societatea disciplinară a secolului XX la societatea eficienței ce domină secolul XXI, ne așază în față provocări la care, din cauza zgomotului permanent de fond, nu găsim totdeauna un răspuns. Omul care devine, în același timp, exploatator și propriul său sclav, ideea că informația nu ne face automat să luăm decizii mai bune, sugestia că informația, oricât de multă ar fi, cântărește mai puțin, în luarea deciziilor, decât… Citește mai mult Byung-Chul Han, „Agonia erosului și alte eseuri”, București, Editura Humanitas, 2014, 180 de pagini

Anunțuri

Căsătoria ca obsesie


Câteodată, mă surprind amintindu-mi vag de adolescența mea în Drăgășani, undeva în sudul țării. Am lucrat o vreme, în timpul liceului și, mai apoi, în anul de după terminarea lui, până am ajuns la facultate, pentru o televiziune locală și un săptămânal al cărui tiraj, minuscul, era de multe ori distribuit gratuit. Desigur, când ai 18 ani și te vezi pe sticlă sau îți recunoști numele în josul vreunui articol, ți se pare cumva că lumea îți aparține. Devii arogant, capeți despre tine însuți o imagine deformată. Faptul de a fi recunoscut pe stradă mi se părea atunci o victorie personală pe care o savuram inconștient. Când am plecat către Ardeal, luni de zile… Citește mai mult Căsătoria ca obsesie

90-60-90?!


Cu ceva ani în urmă, am ajuns în Tokyo. De departe, orașul acela a rămas pentru mine, până astăzi, cea mai spectaculoasă experiență urbană pe care am trăit-o până acum. În Tokyo, nici măcar nu e nevoie să intri în vreunul dintre nenumăratele muzee japoneze pentru a avea impresia că te afli într-o altă dimensiune, la marginea lumii cunoscute. Te plimbi pe largile bulevarde ale orașului și e suficient.

Nicicând până în momentul în care am intrat în suprarealistul cartier Shybuya, nu am mai trăit puternica senzație că mă aflu într-o lume de plastic. … Citește mai mult 90-60-90?!

Cum aș fi putut deveni misogin


Kussum A. să fi avut vreo 55 de ani atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară, în sala profesorală a departamentului unde aveam să predau, în India. Fără, îndoială, existau câteva indicii că în tinerețe fusese o frumusețe răvășitoare numai că, odată cu trecerea anilor, trăsăturile feței ei, deși separat aveau o oarece armonie, împreună se îmbinau într-un întreg de o banalitate înfiorătoare. Respira superficialitate prin toți porii. Era suficient să o vezi de departe ca să ai strania senzație că te afli în prezența unei femei fără feminitate, a unui corp care se mișcă mecanic, în virtutea inerției. N-o ajuta foarte tare nici vocea. Și nici măcar ochii. Era atât de inexpresivă și ștearsă, încât puteai intui de la bun început că singurul ei vis, singura ei dorință era aceea de a conduce. În peregrinările mele de bugetar, am văzut adesea prototipul acesta de șef; ei sunt căutați în sistemul public pentru lipsa lor de coloană vertebrală, pentru grețoasa lor supușenie, pentru că… Citește mai mult Cum aș fi putut deveni misogin

Înapoi la 10 Mai!


Așadar, în vreme ce Republica agonizează sub ochii noștri neputincioși, sper să fi venit timpul să ne recuperăm acel 10 Mai de care avem atâta nevoie. Atâta vreme cât avem o familie regală, mai avem și legătura cu ceea ce suntem noi. România nu a fost creată pentru a fi reprezentată de indivizi aleși cu din ce în ce mai puține voturi, România nu a fost creată pentru ca cetățenii ei să se întoarcă unii împotriva altora, salariați împotriva pensionarilor, lucrători împotriva bugetarilor, pacienți împotriva medicilor, părinți împotriva profesorilor, socialiști împotriva liberalilor, România nu a fost creată pentru ca minoritarii ei să rămână la marginea societății, nereprezentați și umiliți, România nu a fost creată pentru a fi condusă de la centru, ignorându-se permanent voința acelora care sunt considerați periferici, marginali. Pentru toate astea nu e nevoie de un stat. O republică ce funcționează cu reflexe imperiale nu-și justifică existența.… Citește mai mult Înapoi la 10 Mai!

Adolescentele adolescenței mele


De fiecare dată când mă uit la fotografii ceva mai vechi, din primii ani de după 1989, constat fără doar și poate că adolescentele adolescenței mele nu mai există. Bineînțeles că nu, veți spune, ele s-au transformat în femei, așa cum se petrece de fiecare dată cu miliarde de pământeni care, repetitiv, trăiesc o vârstă la care se cred nemuritori și încă una la care constată cât sunt de muritori. În cazul de față, însă, nu e numai atât. Mă pot considera norocos. Într-o societate normală, așezată, la 36 de ani nu poți constata atât de drastic, așa cum o fac eu acum, că oamenii de altădată au fost înlocuiți de un alt soi de oameni. Sunt convins că între adolescentele românce ale anilor `90 și cele ale acestui mileniu e o diferență mult mai mare decât între, să zicem, italiencele anilor `90 și cele contemporane nouă. În anii din urmă, la fiecare început de an școlar, intru în clase, privesc în jurul meu și mă întreb dacă adolescentele de care îmi aduc eu aminte vor fi fost vreodată așa cum mi le amintesc, dacă nu cumva memoria începe să îmi joace feste. Nu spun toate astea cu nostalgia lui „pe vremea mea era mai bine”… Citește mai mult Adolescentele adolescenței mele