Povestea unui divorț


Fragment din cartea „Nuduri. 48 de povești adevărate cu și despre femei”, apărută la Editura Eikon, în 2016. Cartea poate fi procurată de pe siteul editurii sau la

http://www.librarie.net/p/285013/Nuduri-povesti-adevarate-despre-femei

http://www.libhumanitas.ro/ovidiu-ivancu-nuduri-48-de-pove-ti-adevarate-cu-i-despre-femei-editura-eikon-2016.html

 

 

 

               girl-in-front-of-the-lion-cage-1901R. obosise. Sigur, nu se întâmplase peste noapte. Oboseala aceea se acumulase în cei peste 19 ani în care fusese soție și mamă aproape în același timp. Primul copil se născuse când ea avea abia puțin peste 18 ani. Urmaseră alți trei plus câteva întreruperi de sarcină. La momentul căsătoriei, era însărcinată. Odată cu trecerea anilor, ajunsese chiar să se întrebe dacă nu cumva devenise soție tocmai pentru că era însărcinată. Cine știe dacă, într-o altă situație, n-ar fi avut și ea parte de povestea clasică: prima iubire, prima dezamăgire, maturizarea erotică, câteva alte povești de dragoste din care ar fi învățat câte ceva și, finalmente, căsătoria. Se întrebase de nenumărate ori cum ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Oboseala începuse cam după cinci-șase ani. O tolerase relativ bine. Sau, cel puțin așa credea ea. Mai apoi, urmase o cascadă de alte evenimente: dormeau în paturi separate, în camere separate, ieșeau foarte rar în oraș, încetaseră să mănânce împreună… O iritau până și gesturile cele mai mărunte pe care el le făcea. Ticurile lui verbale, opiniile și convingerile lui… Toate ajunseseră să o obosească teribil.

               R. fusese o fată remarcabilă. Femeie devenise alături de el. Nu-și dăduse, totuși, seama că e atât de obosită până în momentul în care apăruse celălalt. Era, într-un fel, inevitabil. Doar o chestiune de timp. Cine i-ar fi privit, pe R și soțul ei, n-ar fi avut vreun dubiu că, la un moment dat, o altă ea sau un alt el vor contura un triunghi conjugal de toată frumusețea. Erau amândoi absenți, nu păreau a fi conștienți că așază între ei distanțe din ce în ce mai mari, pe zi ce trece. Pentru R., celălalt a fost aproape o revelație. Nu numai că își redescoperise propriul ei corp, dar ajunsese să se gândească din ce în ce mai des la ea cu un soi de regret, cu certitudinea că se risipește, că trebuie să-și redobândească libertatea. Pe vremea aceea, priveam fascinat la R., fără să înțeleg nimic din ceea ce trăiește, din ceea ce i se întâmplă. Părea atunci, pentru mine, doar o femeie care nu mai gândea limpede, care își pierduse, dintr-un motiv straniu, rațiunea. Când am auzit-o pronunțând cuvântul „divorț”, am reținut voluptatea, febrilitatea, pasiunea cu care vorbea, de parcă în spatele acelui cuvânt se ascundea o întreagă lume. R. avea iluzia că-și putea reseta pur și simplu existența cu un singur cuvânt.

               Am înțeles toate astea mult mai târziu. Stăteam într-o zi în fața laptopului. Scriam de o jumătate de oră. Am luat o pauză de țigară și, când m-am întors, mi-am dat seama că textul meu era extrem de prost. L-am selectat cu o singură mișcare a mâinii și am apăsat tasta delete. Atunci am priceput cum trebuie să se fi simțit R. Avea certitudinea că există un buton de undo care i-ar fi putut reseta existența, care ar fi întors-o către momentul inițial, cu prețul unui singur gest. Un gest ferm, radical, implacabil. Divorțul. R. așteptase ca, în momentul imediat următor divorțului, lumea ei să se schimbe radical. Avea, a doua zi, senzația că respira altfel, că merge pe stradă și e privită diferit. În prima dimineață de după divorț, se trezise în patul celuilalt simțind că se mișcă dintr-un colț în altul al camerei, goală, cu o ușurință pe care nu o avusese înainte. Era de parcă cineva o eliberase de o povară cu care mersese până atunci, secundă de secundă, în spate. Până și oboseala dispăruse. Pentru prima dată după foarte multă vreme, avea în fața ei o zi pe care și-o putea petrece așa cum dorea.

               Ceea ce nu știuse R., însă, e că niciun homo sapiens nu poate alerga mai repede decât trecutul lui. Ca atâția alții înaintea ei, avea să descopere destul de repede că oamenii nu se nasc decât o singură dată. Și, de atunci încolo, acumulează, așază în ei, în straturi succesive, experiențe și transformări ireversibile de care nu mai pot scăpa. Nu te poți naște a doua oară decât cu prețul unei amnezii totale, o amnezie care, în mod firesc, nu poate fi indusă artificial. Cei 18 ani de căsnicie veniseră la pachet cu o anume rutină, cu anume tabieturi, cu un set de reflexe condiționate care acum erau, toate, acolo.     Celălalt, rămas dintr-o dată singurul bărbat din viața lui R., își pierduse și el curajul. Poezia de a fi „celălalt” se evaporase. Satisfacția infantilă de a avea o amantă, irezistibilă pentru un bărbat trecut de prima tinerețe, lăsase acum locul unui sentiment de captivitate. Nopțile lor albe, atât de intense altădată, se transformaseră în nopți odihnitoare, în care dormeau spate în spate, abia atingându-se.

               Nu peste multă vreme, R. începu să se simtă din nou obosită. Era ca un animal exotic care doar schimbase grădina zoologică. În noul mediu, avusese o vreme senzația libertății pentru simplul motiv că nu mai găsise gratiile acolo unde știa că erau. Se plimbase o vreme nestingherită prin noua grădină zoologică până când, într-o zi, obișnuită deja cu topografia ei, descoperise noile gratii. Arătau exact ca cele vechi, numai că erau în altă parte.  

3 gânduri despre „Povestea unui divorț

  1. Acest text este scris cu o anume tandrete, caruia ii lipseste dorinta autorului de a intra mai in adancul povestii, facand-o mai palpabila, mai umana.
    Este chiar un crochiu, dar conceput ca si cum ar fi o poveste adevarata, cu oameni.
    Ca sa fiu sensibilizat si atras in mrejele misterelor povestii, ar fi poate nevoie de o subtila descriere a personajelor si o definire sumara a cauzelor care au dus la acel traseu terminat trist.
    Este o incercare simplista de a defini un standard al evolutiei unui cuplu, in sensul ca oricum se va destrama (statistic peste 50%) si in principiu, evolueaza din rau in mai rau.
    De ce ar fi interesant ceea ce ai scris? Totul este atat de eliptic, incat te intrebi daca aceste personaje au copii iubitori si geniali, prieteni afectuosi, ori scarbe de oameni, o preocupare sociala, o meserie, o pasiune, un hoby, un cățel, ceva adevarat, viu, din lumea noastra.
    Iata cum citesc eu acest text:
    1. O femeie se casatoreste si are un copil conceput inainte de actul casatoriei
    2. Sotul ei nu o face fericita, este absent din viata ei interioara, ea se simte singura
    3. Femeia cauta o schimbare fundamentala si gaseste un prilej sa divorteze, casatorindu-se cu altul, deosebit de primul
    4. Final. Femeia constata ca situatia ei nu s-a schimbat cu nimic. E la fel ca inainte.

    Si ce? Adica ce dacă!

    Cu consideratie,
    Victor MODORAN

    2014.10.30
    Bucuresti, Romania, Europa

    Apreciază

  2. 🙂 shit happens – si happens a lot in tiparul relatiilor – romantice si de orice alta natura

    imi place mult stilul tau de a scrie, putin nostalgic, gentle, asa,…, si un fel de ingaduinta blanda si omenoasa in ce priveste semenii tai si intamplarile ce-i petrec

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s