MAI CITIM ȘI NOI CEVA?! LOVITURA DE STAT LA ADRESA LITERATURII


Articol publicat în revista Viața Românească, nr. 11-12/2014

textul poate fi consultat la

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1982_mai-citim-i-noi-ceva-lovitura-de-stat-la-adresa-literaturii.html    

 

      Cine spune astăzi că literatura studiată prin licee are din ce în ce mai puțini cititori-elevi, rostește nu numai o evidență, ci și un clișeu. Constatarea s-a banalizat până într-acolo, încât e privită ca o stare de normalitate la care ne raportăm adesea constatativ, cu o resemnată ridicare din umeri. Cumva, acceptăm ca cititorul tânăr să descopere plăcerea lecturii fie în timpul lui liber, fie atunci când, în plină adolescență, va ajunge student al vreunei Facultăți de Litere. Funcționează încă, în mintea făcătorilor de manuale și programe, un donquijotism înduioșător, o deliberată absență din real: ce e considerat valoros estetic sau istoric devine automat lectură obligatorie. Aparent, enunțat astfel, principiul pare a fi unul corect. Atâta doar că el ignoră cu grație un element fundamental: spiritul epocii, paradigmele intelectuale în interiorul cărora funcționează un tânăr între 14 și 18 ani, în România anului 2014. Între limba română de sfârșit de secol XIX, folosită de un anticalofil precum Slavici, bunăoară, și realitatea lingvistică a secolului în care trăim, e o falie atât de adâncă, încât un tânăr român cu o cultură medie are toate șansele să se piardă în limbajul Marei sau tezismul moral al Morii cu noroc. Amintirile din copilărie ale lui Creangă trebuie, adesea, lecturate cu un dicționar de regionalisme alături, în vreme ce Moromeții lui Preda au nevoie de o lecție pregătitoare despre comunism, naționalizare, activiști etc. Or, toate aceste operațiuni sunt cronofage. 

     Evident, nu aduc aici în discuție valoarea textelor invocate mai sus; ea e indubitabilă. Îndrăznesc doar să vorbesc despre un… secret al lui Polichinelle. Un sumar recurs la istorie se impune. Bietul Polichinelle, un personaj al literaturii franceze de secol XVI, este înștiințat de avocatul său că va fi acuzat de o infracțiune gravă. I se arată articolul de lege care îl incriminează, iar Polichinelle, profitând de faptul că avocatul său lipsește, rupe din carte pagina cu paragraful incriminator, imaginându-și că, astfel, legea nemaiexistând, el poate scăpa de pedeapsă. Secretul lui Polichinelle e, deci, acel tip de secret cunoscut de toată lumea, un secret pe care, din naivitate, preferăm să îl considerăm în continuare secret, deși el e deja informație publică. La finalul clasei a XII-a, chiar și elevii cu rezultate meritorii la bacalaureat vor recunoaște cu onestitate că nu au citit integral decât o mică parte dintre textele obligatorii. Cel mai adesea, se apelează la rezumate, filme, citirea unor pasaje sanctificate deja, considerate importante. Structura examenelor naționale încurajează o astfel de abordare. Un examen la literatura română nu mai e despre Mara, Moara cu noroc, Moromeții și Amintiri din copilărie, ci despre rezumatele tuturor acestor texte. Dorința de a îngrămădi, în patru ani de liceu, tot ceea ce esteticienii sau istoricii noștri literari consideră a fi valoros are ca efect anularea însăși a ideii de literatură. Literatura există doar atunci când se produce momentul de întâlnire între text și cititorul lui; când între text și cititor se așază rezumatul, comentariul, analiza, toate ajungând să substituie această relație directă, ne aflăm în plină comedie bufă.
     Făcătorii de manuale și programe comit o adevărată lovitură de stat la adresa literaturii. A calculat cineva timpul fizic, în condițiile societății de azi, necesar unui elev pentru a parcurge integral textele pe care se presupune că ar trebui să le cunoască și despre care se presupune că ar trebui să scrie la examenul de bacalaureat?! A împărțit cineva miile de pagini care, la modul ideal, ar trebui citite, la timpul fizic pe care, omenește vorbind, îl poate petrece un elev mediu citind? Dacă da, care este rezultatul acestei operații matematice?! În plus, a citi înseamnă a asimila, înseamnă a înțelege, înseamnă și a avea răgazul necesar să te gândești la ceea ce citești! Pentru fiecare oră petrecută citind, e nevoie de cel puțin încă una în care să încerci să înțelegi, să pătrunzi câteva structuri de adâncime ale textului, să pricepi câte ceva despre contextul social, istoric, lingvistic prezent la momentul publicării textului.  Rezultatele acestei extraordinare densități de literatură pe minut sunt previzibile: a. textul dispare în umbra rezumatului și b. supus unui astfel de bombardament de texte, bietul elev va avea senzația, chiar certitudinea, că literatura nu e altceva decât o invenție malefică, un mijloc modern de tortură la care te supui numai și numai pentru că trebuie să obții o notă mai mare la un examen oarecare. 
     Și încă, toate acestea fiind spuse, nu cred că avem în față întreaga dimensiune a dezastrului! Procedeul e continuat cu succes în facultățile de litere, acolo unde beletristicii i se adaugă tomuri întregi de critică literară, analiză, monografii, istorie literară ș.a.m.d. Elevul de astăzi va fi studentul de mâine și profesorul de poimâine. El începe la 14 ani o cursă contracronometru care-l va însoți întreaga viață. Textului necitit ieri i se adaugă textul necitit astăzi și, în felul acesta, devenim cu toții sclavii rezumatului. Și toate se întâmplă din dorința irațională de a fi exhaustivi, din supralicitarea modelului Cantemir, din incapacitatea noastră de a înțelege că modelul renascentist e o etapă romantică din istoria umanității, el nemaifiind compatibil cu noul mileniu. 
     A scrie și a citi literatură e un lux burghez (nomina odiosa!) pe care societatea de azi nu-și mai permite să ni-l acorde. Sistemul pretinde rezultate care, tot din vina lui, a sistemului, nu mai sunt posibile. Un bun curs de literatură, care poate dura, să zicem, două ceasuri, are în spatele lui luni sau chiar ani de muncă solitară. Un articol reușit, un eseu original presupun o anevoioasă și îndelungată aventură a minții! Un bun roman ascunde luni sau ani de pregătire, de lecturi, de luptă acerbă cu sintagmele, cu personajele, cu expresiile… Ce sistem birocratic mai asigură astăzi anii de care e nevoie pentru a ajunge la astfel de rezultate?! Ce societate neoliberală, centrată în jurul ideii de eficiență imediată, mai înțelege că elevul, profesorul, scriitorul au nevoie de un timp dedicat în integralitate acumulării?! În astfel de condiții, n-ar trebui, poate, să ne reevaluăm așteptările, să nu mai cerem elevilor de azi, studenților de mâine, profesorilor de poimâine să citească și să producă literatură de parcă ei ar avea la dispoziție tot timpul din lume?! De parcă ar trăi într-o republică a literelor?! Și dacă, totuși, vi se pare că discursul de mai sus e excesiv retoric, vă provoc la un exercițiu simplu: citiți integral textele care trebuie parcurse pentru un examen de bacalaureat și apoi spune-ți-mi de cât timp ați avut nevoie!
     Așadar, ce e de făcut?! Mai întâi de toate, să ne recalibrăm așteptările. Manualele de literatură ar trebui să fie mai puțin stufoase, conceptele operaționale, cele prăfuite și inoperabile trebuie să dispară… Un exemplu se impune. Din niciun caiet al unui elev român nu lipsește definiția romanului. În același timp, nicio definiție nu acoperă dezvoltarea modernă a romanului, o specie epică ce se sustrage oricărei definiții. Noi, însă, avem în continuare obsesia definiției, obsesia rigidității, obsesia unei așa-zise rigori. Cât despre textele obligatorii ale autorilor canonici, e necesar și un alt criteriu de selecție. Unul pragmatic: adecvarea la situația concretă a societății românești de astăzi. Sigur că asta presupune dispariția din programe și manuale a unor texte, momente și scriitori importanți. Dar literatura în sine nu ar avea de suferit. Dimpotrivă. În locul superficialității la care ne obligă lipsa de timp, am avea o apropiere autentică de texte. În timpul dedicat discutării superficiale a patru romane bune, am avea lectura autentică a unuia singur. Acea singură lectură, făcută bine, ne va duce și către celelalte trei pe care le-am eliminat din programă și curriculum. 
      Literatura s-ar păstra, în felul acesta, vie. Ea n-ar mai fi un galop printre texte, personaje și autori. Ea n-ar mai servi un scop (acela de a promova nu știu ce examene irelevante și inutile), ci ar putea deveni un scop sine.
 


Un gând despre „MAI CITIM ȘI NOI CEVA?! LOVITURA DE STAT LA ADRESA LITERATURII

  1. Ai pornit bine si bataios, insa la sfarsit nu ai scapat de:
    Si recunosc ca solutia pare de negasit daca se practica o Lista sfanta, stabilita de um minister pe post de Duhul Sfant
    Practic ar trebui sa citesti mult si bine cam ce iti place si apoi sa incerci sa iti explici
    Cu un profesor bun ajungi departe si viceversa

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s