Povestea femeii care uitase că e femeie


Fragment din cartea „Nuduri. 48 de povești adevărate cu și despre femei”, apărută la Editura Eikon, în 2016. Cartea poate fi procurată de pe siteul editurii sau la

http://www.librarie.net/p/285013/Nuduri-povesti-adevarate-despre-femei

http://www.libhumanitas.ro/ovidiu-ivancu-nuduri-48-de-pove-ti-adevarate-cu-i-despre-femei-editura-eikon-2016.html

               femeie-singurăCâteodată, se poate întâmpla ca o femeie să uite că e femeie… Pentru scurt timp, în cel mai fericit dintre cazuri… Mă obișnuisem cu felul în care A. vorbea. Rostea banalitățile cele mai înfiorătoare cu aerul c-ar fi descoperit America. N-aș zice că era superficială și nici că ar fi dorit să impresioneze. În orice caz, nu pe mine. Doar că ea trăia în lumea cărților ei proaste. Avea A. un obicei exasperant de a citi cărți multe și îngrozitor de proaste. Filozofie de duminică, ghiduri despre cum să ai succes, să te faci iubită, dorită; cărți care îi promiteau fericirea, liniștea, mulțumirea, pacea interioară și alte bazaconii de acest gen. Dacă ai fi făcut efortul de a da la o parte toate clișeele astea cu care se hrănea din abundență, ai fi putut descoperi în A. o femeie care avea un simț al observației ieșit din comun. Deși nu știa să asculte, avea darul de a surprinde detalii care mie îmi scăpau adesea. Asta îmi și plăcea la ea. Îi toleram discursurile pline de cuvinte mari care sunau ridicol, obiceiul ei de a da sentințe, de a vorbi în maxime, voluptatea ei de a-ți arăta permanent că știe despre ce vorbește, că are ceva de spus… Le toleram pe toate numai și numai pentru că, de multe ori, în mijlocul unei fraze care nu anunța nimic, A. avea obiceiul de a face o observație pătrunzătoare, imprevizibilă, care nu avea deloc legătură cu șuvoiul inutil de vorbe care-o precedaseră.

               Bănuiesc că ar fi putut trece drept o femeie frumoasă. Ea, însă, nu se considera așa. Avea, desigur, și o teorie a ei despre frumusețea unei femei trecute de 40 de ani. A. credea că până la 40, o femeie poate fi frumoasă fără ca ea însăși să se considere frumoasă. Privirile admirative ale celor din jur compensează pentru lipsa de stimă de sine. După 40, o femeie nu putea fi frumoasă decât dacă ea însăși credea că e frumoasă. Altfel, lipsa asta de încredere ajungea să se citească pe fața femeii și s-o urâțească iremediabil. Era una din multele teorii despre care A. vorbea cu plăcere, trecându-și mâna prin părul lung și blond pentru a da greutate vorbelor ei.

A. iubise puțini bărbați, dar îi iubise cu patimă. Iubirile ei nu fuseseră niciodată calme, liniștite; avuseseră mai mereu episoade dramatice, cu voci ridicate amenințător, lacrimi, depresii și crize de gelozie. Ajunsese, însă, în cele din urmă, la un acord de pace cu bărbatul cu care trăia acum. Încetase să-l iubească și, astfel, toată furtuna de dinainte, toate geloziile și reproșurile dispăruseră ca prin farmec. Când mi-a spus că, uneori, o femeie uită să fie femeie, m-am așezat comod în fotoliu, pregătit pentru succesiunea de fraze care ar fi putut urma. Anticipam un monolog de cel puțin zece minute. Îmi pregătisem fizionomia de om interesat de ce aude, îmi așezasem mâna stângă pe obraz, cu două degete sprijinindu-mi tâmpla (cea mai comodă poziție dacă vrei să pari interesat de ceva care te plictisește teribil) și ascultam.

               Mi-a vorbit despre rutină, despre cum vine un moment in viața unei femei în care ea uită că e femeie, devenind un simplu cetățean responsabil, că asta se întâmplă treptat, atât de încet, încât nici măcar nu ai timp să-ți dai seama că se întâmplă. Pierzi, ușor-ușor, legătura cu propriul tău corp care începe să fie acolo doar când te doare sau numai seara, când, înainte de culcare, îi oferi doza zilnică de creme și loțiuni. Apoi, te întinzi în pat uitând că ai un corp de femeie, adormind cu gândul la a doua zi. A. crede că totul începe cu momentul în care îți atingi corpul fără să-ți mai dai seama c-o faci, ci doar în virtutea unui automatism, din necesitate, din dorința de a împlini anumite ritualuri… E o vreme, spune A., în care atingerile sunt încărcate de electricitate, ele declanșează senzații, stârnesc imaginația, transmit impulsuri nervoase din creștet și până în călcâie. E o vreme când femeia simte că are piele și că pielea ei e vie și vine o vreme când pielea refuză să mai fie țesut viu, refuză să transporte energie dintr-o parte în alta a corpului. Atunci, o femeie uită că e femeie…

               Chiar dacă se întâmplă să fi trecut suficient de mult timp, încât să fi dispărut din memorie până și cea mai îndepărtată amintire a ceea ce fusese, femeia rămâne, totuși, atrofiată, timorată, speriată, undeva într-un ungher al noului ei corp… Nu trebuie decât să se reîntâlnească cu acea atingere care să-i readucă aminte că e femeie… Alpha și Omega… Acolo începe și acolo se sfârșește femeia…. Acea atingere care o reconectează la propriul ei corp…

               Mi-era greu să spun dacă, judecând în termenii propriei ei teorii, A. uitase că era femeie sau nu. Ca întotdeauna, când se apropia de răspunsuri care ar fi putut-o face vulnerabilă, A. se refugia în vorbăria ei plictisitoare. Era un mecanism de auto-apărare care se declanșa fără să dea rateuri. Când se apropiase suficient de mult de straturile profunde ale ființei ei, a reînceput să-și caute adăpost în Osho și Coelho, a reînceput să debiteze teorii confuze, fără cap și fără coadă, despre cum lumea e împărțită în bărbați și femei, despre cum ne luptăm unii cu alții de milenii și tot nu se cunoaște rezultatul bătăliei… Clișee și stereotipuri, fraze sforăitoare și încăpățânarea de a vedea lumea în alb și negru… Redevenise A., cea  care avea câte un nimic de spus despre orice subiect. Mi-am scos ochelarii, așezându-i pe masă, în fața mea. De obicei, asta însemna fie că vreau să plec, fie că voiam să spun ceva. Mă simțeam irezistibil atras de prima variantă. A. dispăruse din nou îngropată în cuvinte și fraze fără sens și acum știam că momentul ei de grație trecuse, că nu va mai avea încă unul în seara aceea, că o obosise atât de tare coborârea aceea în ea însăși, încât acum va debita numai și numai aiureli… Pe noptieră, se odihnea, deschisă undeva la jumătate, o nouă carte motivațională. Despre fericire, pare-mi-se     

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s