Iluzia literaturii ca mașină a timpului


Articol publicat în revista Viața Românească, nr. 1-2/2015

textul poate fi consultat la

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2038_iluzia-literaturii-ca-ma-ina-a-timpului.html

               Cât de mult ne poate ajuta literatura să înțelegem trecutul? Cât de probabilă e ipoteza că, prin lectură, mintea umană călătorește, străbate nu numai secole, ci și kilometri?! Bunăoară, printre multele clișee ale dascălilor de literatură, fie ei universitari sau nu, se regăsește și acesta: lectura facilitează accesul către o lume care, fiind dispărută, e inaccesibilă cunoașterii directe. Citindu-i pe Rebreanu, Agârbiceanu ori Pavel Dan, aruncăm, conform acestei teorii, o privire înspre trecutul satului românesc. Lecturându-i pe Ray Bradbury, Isaac Asimov ori Philip K. Dick, plonjăm în lumea viitorului probabil. Universul ficțional ar avea, deci, această proprietate de a funcționa precum o mașină a timpului; literatura îl transportă pe cititorul ei înainte și înapoi în timp și spațiu,  folosind ca vehicul imaginația. Dacă în ce privește viitorul, teoria se poate dovedi validă (căci ne aflăm, în definitiv, pe teritoriul lucrurilor posibile, încă neîntâmplate), când vine vorba de trecut, îndrăznesc să cred că lucrurile se modifică fundamental. Literatura nu ne familiarizează cu trecutul, ci, mai degrabă, îl recreează. Cititorul de secol XXI are iluzia că citind „Ion”, al lui Rebreanu, înțelege, când, de fapt, tot ceea ce face este să  imagineze o lume, folosind uneltele pe care prezentul i le pune la îndemână.

               Vehiculul ce trebuie să ne poarte spre trecut, imaginația, are această deficiență structurală: ea funcționează mereu în dimensiunea prezentului, se hrănește cu ceea ce societatea momentului îi oferă. Astfel, lectura este condamnată să fie decodată în grila prezentului celui care citește. Așadar, citind, nu numai că nu înțelegem trecutul, ci îl și deformăm inevitabil, tocmai în încercarea de a-l înțelege. Îl alterăm, în tentativa de a-l face coerent, de a-l face să aibă sens conform paradigmei prezentului nostru, îl forțăm să se înscrie în concepte contemporane, pentru că numai astfel imaginația noastră e în stare să-l asimileze.

               Pe 11 septembrie 2014, am citit nuvela lui Pavel Dan, „Înmormântarea lui Urcan bătrânul”. Ideea de a construi un personaj care adună o mică avere din cerșetorie, continuând să meargă pe jos, din sat în sat, îmbrăcat sărăcăcios și cerșind, chiar și după ce, bătrân fiind, are deja o avere frumușică, mi se pare remarcabilă. Îl văd pe Urcan bătrânul străbătând kilometri, pretinzând că e sărac, stârnind mila sătenilor; îl văd, întorcându-se în satul său, unde toți ceilalți îi cunoșteau apucăturile (nu cerșea decât departe de satul natal); îi văd soția, căutând în buzunarele secrete ale hainelor după bani și alte produse pe care bătrânul reușise să le aducă; văd satul și oamenii lui… S-ar zice că, timp de câteva minute, am plecat din prezent și am ajuns în lumea satului românesc din anii `30 ai secolului trecut. În realitate, însă, nu am făcut altceva decât să aduc anii `30 în realitatea zilei de 11 septembrie 2014. Nu este omenește posibil să înlătur din constituția internă a imaginației mele lucrurile care au fost așezate acolo de contemporaneitate; realitatea anilor `30 îmi rămâne străină pentru că ochiul meu, vocabularul meu, gesturile mele, tabuurile societății actuale sunt cele care mă fac să înțeleg realitatea prin filtrul prezentului în care trăiesc. Imaginația mea, ca orice imaginație care se respectă, mă transportă într-un trecut virtual, construit cu materiale moderne, cu materialul prezentului. Imaginația nu reconstituie, ci recompune. Există o diferență esențială între munca unui restaurator și procesul de a imagina. Restauratorul aranjează bucățile unui puzzle  în ordinea prestabilită. Nicio altă ordine nu este posibilă. În vreme ce imaginația creează puzzle-ul chiar în vreme ce îl asamblează. Bucățile de puzzle se potrivesc mai multor combinații și regulile care-l fac coerent sunt regulile contemporaneității celui care-l asamblează.

               Facultatea de a imagina, oricât de bogată ar fi, își are, deci, limitele ei. Chiar și în condiții ideale, ea este victima prezentului în care se exercită. Simplu spus, cine a citit „Înmormântarea lui Urcan bătrânul” în, să zicem, 1937, a lecturat un cu totul alt text decât cel pe care l-am parcurs eu, în dimineața zilei de 11 septembrie 2014. În consecință, a și înțeles altceva. Imaginația lui i-a permis să aibă acces la structuri de adâncime ale textului care mie îmi vor rămâne permanent străine. Și, desigur, viceversa… Așadar, ideea că cititul te poate face să înțelegi trecutul mi se pare a fi un clișeu, un ornament retoric, un argument pro domo de natură stilistică.

               Poate că, totuși, deși nu ne poate ajuta să înțelegem trecutul, literatura ne poate ajuta să călătorim în spațiu. Cu alte cuvinte, citindu-i pe Forster, Rushdie sau Eliade,  poate avem acces la o Indie care, multora dintre noi, le-ar fi rămas, în absența lecturilor, necunoscută?! Poate că lectura jurnalelor de călătorie poate suplini sau completa prezența noastră fizică în spațiile despre care jurnalul de călătorie respectiv vorbește?! Aceasta îmi pare a fi o și mai mare iluzie. Nu numai că literatura de călătorie nu ajută la înțelegerea spațiilor despre care vorbește, ci, dimpotrivă, deformează, clișeizează, tabuizează respectivele spații. Sărmanul cititor ajuns în India cu imaginea pe care Eliade o livrează despre această țară, se va simți adesea debusolat, pierzând foarte mult timp în căutarea acelei Indii subiective, eliadești. Dacă n-o va găsi, se va simți dator s-o inventeze, s-o forțeze să corespundă imaginii. Orice altceva ar echivala cu un eșec. Puțini sunt dispuși să pornească de la constatarea că, pentru a avea acces la India lui Eliade, trebuie să fii Eliade. Cum, însă, până la momentul redactării acestui text, numai Eliade poate fi Eliade, întâlnirea cu tipul său de experiență e nu numai improbabilă, ci și absurdă, imposibilă. A scrie literatură nu înseamnă a cartografia spații și timpuri, în așa fel încât cititorul  să aibă acces la ele prin actul lecturii. A scrie literatură înseamnă, în primul rând, a filtra absolut totul printr-o conștiință. O conștiință unică, asemenea amprentei, o conștiință determinată de educație, de lecturi, de experiențe subiective, de întâlniri esențiale etc.

               Cu toate acestea, mulți dintre cititori lecturează tocmai din dorința de a afla. Întrebarea care se pune este, deci, dacă admitem că literatura nu ne ajută să înțelegem, în termeni pragmatici, subiectul sau obiectul despre care ea vorbește, atunci care mai e sensul lecturii?! După mine, sensul e unul cu mult mai important decât pot bănui cei care citesc pentru a se informa. Lectura pregătește mintea umană pentru întâlnirea cu realitatea. Prin lectură, actul gândirii dobândește o anume flexibilitate, o anume deschidere care face mintea umană ceva mai receptivă. Asta, cu condiția esențială ca cititorul să nu considere cartea ca fiind un obiect sacru, ba chiar, dimpotrivă, să pornească de la premisa că o carte nu oferă răspunsuri, ci, în cel mai rău dintre cazuri, variante de răspuns, în cel mai bun dintre ele, alte întrebări.

               Desigur, e un irezistibil artificiu retoric să spui că literatura te ajută să călătorești în timp și spațiu. Sună atât de bine, argumentul pare a fi atât de fascinant, astfel exprimat, încât e greu să reziști tentației de a-l folosi. Numai că, folosindu-l, poți aduce cititorului în formare imense deservicii. E destul de periculos să așezi în mintea adolescentului fără experiența lecturii ideea că literatura e un surogat al lumii reale, că ea e o poartă de acces către timpuri trecute și spații necunoscute. Un cititor crescut la o astfel de școală de gândire va avea încredere în cărți așa cum are încredere în ghidurile turistice sau atlasele geografice. Or, în felul acesta dispare principala funcțiune a literaturii, rațiunea ei de a exista, anume tocmai ideea că o carte e complementară realității. Ea provoacă mintea umană să recompună realități alternative, nu să le înțeleagă mai bine pe cele existente.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s