Femeia pentru care nu mai există bărbatul potrivit


 

Fragment din cartea „Nuduri. 48 de povești adevărate cu și despre femei”, apărută la Editura Eikon, în 2016. Cartea poate fi procurată de pe siteul editurii sau la

http://www.librarie.net/p/285013/Nuduri-povesti-adevarate-despre-femei

http://www.libhumanitas.ro/ovidiu-ivancu-nuduri-48-de-pove-ti-adevarate-cu-i-despre-femei-editura-eikon-2016.html

              femeie-frumu În camera ei, totul era în dezordine, într-o stare de răvășire ce rivaliza adesea cu loviturile de stat pe care le dădea constant părul ei blond, incapabil să urmeze reguli, oricât de simple ar fi fost acestea. Când am citit mai târziu undeva că, de fapt, dezordinea nu e altceva decât o altfel de ordine, ale cărei legi ne scapă, m-am gândit instantaneu la cărțile și hainele aruncate alandala prin camera lui Z. Ea se mișca printre ele cu o agilitate pe care și-o pierdea în orice alt spațiu.

                        Z.  era irascibilă… extrem de irascibilă. Trecea de la o stare la alta cu viteza cu care își punea mâinile în șolduri, de fiecare dată când credea că a găsit argumentul suprem cu care să-mi demonstreze indubitabil că nu am dreptate. Obișnuiam să susțin idei pe care tocmai le combătusem vehement, în fața unui alt auditoriu, cu o zi înainte, doar pentru că asta mi se părea atunci și mi se pare și acum forma supremă de divertisment; pe ea, evident, o enerva teribil, mai ales atunci când practicam jocurile astea de rol în public și mai eram și luat în serios. Atunci, vorbea mult, încercând să trateze cu toată seriozitatea de care era în stare subiectele de conversație care pentru mine nu erau decât o farsă. Z. avea o logică alambicată; trebuia să o asculți cu cea mai mare atenție și pentru multă vreme până când începeai să îți dai seama unde vrea să ajungă. Mintea ei lucra în felul acesta: scurtcircuita demonstrația, începea abrupt cu o concluzie care pentru ea era evidentă și, mai apoi, tu, ca ascultător, trebuia să faci efortul supraomenesc de a înțelege, din frânturi, cam cum ajunsese ea acolo unde ajunsese.

               Fusese căsătorită 8 ani după care, trebuind să lucreze undeva în Asia, constatase că, în lipsa ei, fusese pur și simplu înlocuită. A urmat divorțul și încă 8 ani de singurătate. Singurătate relativă, desigur. Z. era mult prea temperamentală pentru a suporta singurătățile. Relațiile ei, însă, nu durau. Se consumau incandescent și se stingeau relativ repede. O enervam frecvent; ridica vocea, strecura câteva înjurături în limba ei natală (ajunsesem să le învăț pe de rost), însă nu-mi aduc aminte ca supărările ei să fi durat foarte mult. În zilele ei bune, devenea ea însăși ludică; vedea că mă plictisește, știa că n-o să-i spun niciodată în față că mă plictisesc și continua să vorbească ore în șir, amuzată, cu un cinism pe care mi l-a mărturisit ceva ani mai târziu, când am plecat, fiecare dintre noi, către Europa. O amuza efortul meu inabil de a da din cap, simulând interesul. Era felul ei de a-și lua revanșa pentru toate situațiile în care o contraziceam în public, folosind exact argumentele pe care ea mi le livrase cu câteva zile înainte, atunci când, evident, eram de cealaltă parte a baricadei, susținând lucruri pe care azi le combăteam.

               Vorbea foarte mult despre soțul ei, cel cu care se întâlnea adesea, la o cafea, de fiecare dată când se aflau în același oraș. Cred că, în afară de tatăl ei, fostul soț era singurul bărbat pe care îl respecta cu adevărat. De când se despărțiseră, nu mai ajunseseră vreodată în același pat, deși ocazii fuseseră destule. Z. și-l dorea mai mult decât pe oricine, dar nu putea suporta gândul ca el să creadă că femeia care îi fusese o vreme soție era acum o femeie pasională. Pentru el, Z. ar fi vrut să rămână femeia care fusese atunci când se despărțiseră; îi ascundea cu grijă aventurile, nu vorbea niciodată cu el despre bărbați așa cum vorbea cu mine. Z. gândea cam așa cum arăta și camera ei, întortocheat, aparent haotic. Îi plăcea să joace încă față de el rolul soției, deși ea se transformase de multă vreme în altceva.               Vorbea despre acei 8 ani ca despre o perioadă la care s-ar fi putut întoarce oricând, dacă ar fi apărut bărbatul potrivit. Cred că se mințea pe ea însăși. Pe Z. cea de acum n-o mai mulțumea statutul de femeie care își așteaptă soțul cu masa pusă, după ce ore în șir se agitase prin bucătărie, purtând șorțulețul acela înflorat pe care încă îl avea și la momentul în care am întâlnit-o. În plus, pentru Z. cea de acum, pur și simplu nu mai exista bărbatul potrivit. Existau bărbați, fiecare potriviți pentru o anume perioadă de timp. Am făcut greșeala de a-i spune toate acestea.

               S-a întâmplat într-o seară, când ea cocheta nostalgic cu ideea de a redeveni, cândva, soția care fusese. I-am spus brutal că nu cred că se mai poate; e dependentă de libertatea ei. Dintre toate formele acceptabile de dependență, cred că asta e cea mai lipsită de speranță. Când ajungi dependent de libertate, nu mai poți face drumul înapoi. Poți să ți-o dorești, căci libertatea se plătește greu, cu momente insuportabile de singurătate, de insomnie, de incertitudine, de nesiguranță… Însă, cine consumă libertate în cantități industriale și pentru o bună bucată de timp, așa cum o făcuse Z., plătește bucuros orice preț. M-a ascultat și m-a dat afară. Mi-a scris, câteva ore mai târziu, un mail din care nu am înțeles nimic. Sau aproape nimic… singurul lucru pe care l-am priceput era că o jignisem. Evident că avea dreptate. Ce altă formă mai mare de jignire poate fi imaginată în afară de aceea de a încerca să ridici cortina și să faci incizii adânci în viitorul cuiva?! Mai ales atunci când, din noroc, incizia nimerește acolo unde doare mai tare?! O făcusem inconștient și arogant. Cu Z. m-am mai întâlnit de atunci de câteva ori. Am evitat amândoi să mai deschidem subiectul.

               Povestea lui Z. și a camerei ei în dezordine se încheie aici. Departe unul de altul, nu ne mai căutăm astăzi, nu ne mai vorbim. Ca toți cetățenii planetei cu acces la internet, ne aflăm la o distanță de un click unul față de altul. E, însă, o distanță care, astăzi cel puțin, nu mai poate fi parcursă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s