Povestea celei care pleacă


Plecase de atâtea ori, încât toți cei care o cunoșteau o invidiau pentru ușurința cu care știa să plece. Avea grijă să le spună că stătuse în locuri diferite, în țări diferite, câte un an sau doi, exact atât cât e nevoie pentru a cunoaște oameni și a te atașa de ei. Acum era aici, însă, cine știe pentru câtă vreme! Acesta era secolul în care împlinise 35 de ani, un secol în care oamenii umblă dintr-un colț în altul al țării, dintr-un colț în altul al lumii. Cei care pleacă sunt considerați norocoși de cei ce rămân! Se gândesc, cumva, că e aventuros, dar, mai presus de toate, ușor să-ți faci bagajele și să pleci! Nu se străduise să-i contrazică! Ba dimpotrivă! Îi lăsase pe toți să creadă că are viața perfectă, că nimic nu e mai de dorit decât să stai o vreme într-un loc anume, după care să îngrămădești totul într-o valiză de 40 de kilograme și să pleci! Ceea ce nu știau ei, însă, ceea ce n-aveau cum să știe, oricât le-ar fi explicat, era cât de mult o costaseră toate aceste plecări! Fiecare în parte si toate la un loc.… Citește mai mult Povestea celei care pleacă

Prea mult


E momentul cel mai dureros; momentul în care raţiunea ne transmite în toate modurile posibile că totul s-a sfârşit, dar memoria noastră afectivă, încă zdruncinată de intensitatea trăirii de iniţiale, refuză să ia act de realitate. Acum se petrec lucrurile care ţin, într-adevăr, de tragismul naturii umane. În încercarea de a reaprinde o flacără ce ardea atât de viu cu doar câteva momente înainte, ne iluzionăm cu gândul că, oricând, din cenuşă, din rămăşiţele unei scântei pe care, de cele mai multe ori, ne-o imaginăm doar a mai fi prezentă, mai putem recompune incandescenţa de altădată. De fapt, tocmai această incandescenţă ar fi trebuit să ne facă pe deplin conştienţi de efemeritatea ei. Dar cine, în momentele acelea, are cinismul sau extrema luciditate de a vedea finalul în chiar intensitatea debutului?!… Citește mai mult Prea mult

După 20 de ani


Întâlnirile de douăzeci de ani de la terminarea liceului au întotdeauna farmecul lor. De fapt, nu întâlnirea în sine, ci, mai degrabă, pregătirea ei. Pentru N., ritualul cumpărării rochiei, pantofilor și poșetei era, de fapt, un pretext. În felul acesta, nu se mai gândea la bărbatul, pe atunci băiat, cu care-și petrecuse multe dintre zilele și nopțile ultimilor doi ani de liceu. Vorbiseră, goi, despre atâtea lucruri, făcuseră împreună multe, petrecuseră alături foarte multe nopți albe. Se despărțeau, adesea, dimineața, încercănați, mergând fiecare spre patul lui, unde dormeau profund chiar și cât o jumătate de zi, mai ales în weekenduri. Firește, ea nu mai era cea de atunci, era de așteptat ca și el să fie un altul, însă, într-un mod bizar, pe măsură ce N. se apropia de momentul revederii, se simțea ea însăși de parcă n-ar fi trecut douăzeci de ani, ci doar o săptămână. Privea în jurul ei prin casă, … Citește mai mult După 20 de ani