Prea mult


(un fragment de text dintr-un proiect momentan abandonat. Îi lipsește ceva si, pînă îmi dau seama ce, va rămîne abandonat)

downloadE straniu cum ne aşteptăm ca anumite lucruri să dureze doar pentru că ni se întâmplă nouă. Dacă li s-ar întâmpla altora, am şti de la bun început că, de la o anume intensitate a trăirii încolo, totul ajunge să dispară. E ca şi cum specia umană ar fi programată să se deconecteze automat, odată ce atinge o anume culme a simţirii; tot ceea ce debutează cu un climax va sfârşi lamentabil. O durere prea intensă, prelungită, produce, finalmente, pierderea conştiinţei sau a vieţii, o pasiune incandescentă are, statistic, toate şansele să se transforme în opusul ei. Intensitatea, deci, cu care debutează sentimentele noastre determină prăbuşirea lor iremediabilă; cu cât intensitatea e mai mare la momentul iniţial, cu atât prăbuşirea e mai accelerată. Se pare că marea lecţie a existenţei noastre e tocmai aceasta; dacă nu ne lăsăm ideile şi sentimentele să se dezvolte lent, natural, gradual, dacă nu le dăm timp, dacă le trăim complet, prea brusc, de la bun început, atunci prăbuşirea lor şi a noastră se precipită. Nimic nu poate fi menţinut pentru un timp îndelungat la cote extreme, fără ca asta să producă, finalmente, un scurt circuit în interiorul fiinţei noastre. În definitiv, oricât de complecşi ne-ar plăcea să ne considerăm, până şi în forul nostru interior funcţionăm asemenea oricărei maşinării; supraîncărcarea produce uzură, produce prăbuşire. Bucuriile noastre, trăite de la bun început la punctul lor maxim de fierbere, lasă atât de uşor loc depresiilor!

Dar, cumva, pentru că ni se întâmplă nouă, avem convingerea că tot acest mecanism, vizibil oriunde am privi în jurul nostru, nu ni se aplică; credem că ne putem sustrage lui. Iar, când, în cele din urmă, inevitabilul se produce, ne agăţăm disperaţi, cu ultimele puteri, de amintirea intensităţii iniţiale, sperând că doar ea, amintirea, e suficientă pentru a recrea ceea ce ne e greu să acceptăm că a dispărut. E momentul cel mai dureros; momentul în care raţiunea ne transmite în toate modurile posibile că totul s-a sfârşit, dar memoria noastră afectivă, încă zdruncinată de intensitatea trăirii de iniţiale, refuză să ia act de realitate. Acum se petrec lucrurile care ţin, într-adevăr, de tragismul naturii umane. În încercarea de a reaprinde o flacără ce ardea atât de viu cu doar câteva momente înainte, ne iluzionăm cu gândul că, oricând, din cenuşă, din rămăşiţele unei scântei pe care, de cele mai multe ori, ne-o imaginăm doar a mai fi prezentă, mai putem recompune incandescenţa de altădată. De fapt, tocmai această incandescenţă ar fi trebuit să ne facă pe deplin conştienţi de efemeritatea ei. Dar cine, în momentele acelea, are cinismul sau extrema luciditate de a vedea finalul în chiar intensitatea debutului?!

Numai trăirea calmă, cu insesizabile crescendouri, are şansa de a ne însoţi vreme îndelungată. Aşa suntem construiţi; nu putem rezista prea mult în proximitatea a ceea ce e, dintr-o dată, de la bun început, e prea intens. Patetismul şi tristeţea speciei noastre ţin de incapacitatea de a supravieţui unor tensiuni care nu s-au acumulat, ci doar au erupt violent, brutal, imprevizibil. Nu e nimic de făcut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s