Moartea. Instrucțiuni de instalare


         

   Acum, imaginează-ți că ești un vatman obligat să-și conducă tramvaiul vreme de, să zicem, douăzeci de ani, pe aceeași rută, pe aceeași linie. În jurul tău, ai vedea cum orașul se schimbă, cum se demolează și se înalță clădiri, cum magazine dau faliment și sunt înlocuite de altele, cum dispar panouri publicitare, apar panouri publicitare… Numai tu te vei trezi zilnic la aceeași oră, vei urca zilnic în același tramvai, vei opri zilnic în aceleași stații… Pe unii dintre pasageri vei ajunge să-i cunoști. Pe bătrânul care mereu ajunge ultimul, îl vei aștepta, știind că întârzie în fiecare zi nu mai mult de 30 de secunde. Pe femeia care, zilnic, își caută biletul minute în șir, într-un portmoneu de culoare verzuie, vei ajunge s-o urăști până când vei fi înțeles că, de fapt, sunteți la fel. Și, când vei fi înțeles asta, îți va veni în minte un gând care ar trebui, în mod normal, să-ți asigure o doză oarecare de confort. Nu ești singurul, trăiești într-o lume plină de vatmani, de funcționari, de vânzători, de ingineri, de medici, de oameni care, ca și tine, își plimbă corpurile fizice pe aceeași rută, vreme de zeci de ani. Dacă, însă, mai ai o brumă de ceva viu în tine, te vei revolta împotriva gândului ăstuia. Conștiința ta nu trăiește în corpurile altora și nici nu te poți preface că problema ta nu există pentru simplul motiv că nu e doar problema ta. Atunci, îți vei dori, nu pentru multă vreme, căci ai fost educat să nu permiți minții să gândească dincolo de anumite limite, ca tramvaiul tău să deraieze, să virezi brusc și s-o iei cu tramvaiul prin pădure, să intri pe contrasens, să ajungi pe bulevarde îndepărtate…  

            Or, evident, asta nu se poate întâmpla… Ar sfida convențiile sociale, ar atenta la ordinea socială. Și atunci, regulat, cineva îți va spune cât de important e ceea ce faci, va avea grijă ca tu să te simți parte importantă a unui mecanism social. Nu e nevoie să ți se spună asta multă vreme, oricum, după ceva ani, între tine și linia pe care se târăște tramvaiul se va crea un soi de dependență, cea mai teribilă dintre toate, dependența de lucrurile cunoscute; te vei simți bine în cușca ta de sticlă, acționând mecanic aceleași manete, apăsând aceleași butoane, urmând aceeași rutină. Gândul la ipotetice deraieri o să dispară, înlocuit fiind de liniștea pe care nu ți-o poate da decât certitudinea că viața ta e o succesiune de gesturi previzibile. Prima dată, vei pierde obișnuința de a pune întrebări stupide. Așa se întâmplă când devenim adulți; odată ce creștem, nu mai întreabă nimeni de ce e cerul albastru, de ce e apa udă, de ce josul e jos și susul e sus… Acum știm! Ni se pare, dintr-o dată, că, în calitatea nou dobândită, de indivizi responsabili, nu ne mai putem pierde vremea contemplând sau interogând.

            Tramvaiul pe care-l conduci, după o vreme, va deveni mai viu ca tine. Va scoate, din când în când, sunete originale, semnalizând că ceva e defect; va rugini pe la încheieturi, țipând după o vopsea nouă. Tu, în schimb, vei căpăta o privire anume, privirea animalului din grădina zoologică. Te vei înconjura de oameni care au aceeași privire, veți vorbi despre vreme, despre copii, despre noua criză imobiliară, dar toate astea nu vor fi decât moduri diferite de a umple golurile dintre o urcare în tramvai și alta. Când vei întâlni oameni vii, nu-i vei mai recunoaște ca oameni vii. Îi vei numi excentrici sau nebuni și te va plictisi dezinteresul lor pentru vreme, pentru copii, pentru criza imobiliară.

            Secretul e să n-ai timp. Să-ți folosești până la epuizare carcasa, mănunchiul de mădulare, încrengătura de nervi, mușchi și organe până într-acolo, încât, atunci când cobori din tramvai, să nu-ți mai poți dori altceva decât să dormi. Dacă n-o poți face singur, nicio problemă. Vei fi ajutat. Între locuitorii aceleiași grădini zoologice se nasc solidarități nebănuite. Vă veți spune unii altora că trebuie să faceți ture duble, să lucrați mai mult, să fiți mai eficienți, să fiți mai competitivi pentru ca, în felul acesta, să vă puteți permite pantofi mai scumpi, telefoane mai noi, școli ceva mai bune. Școli mai bune pentru copiii voștri; pentru ca și ei, într-o bună zi, să devină membri de nădejde ai aceleiași grădini zoologice. Pentru ca, într-o bună zi, șezuturile lor să se așeze în fotolii mai confortabile decât ale voastre, pentru ca ei să-și poată conduce, zeci de ani, tramvaiul pe o altfel de linie…

            Din când în când, există câte o tentativă de evadare, există fugari… Există creaturi bizare care urcă în tramvai fără să știe la ce stație vor coborî, există vatmani care, într-o zi, nu mai apar la muncă la ora stabilită, există exemplare bizare care vorbesc despre cum ideea de eficiență și competiție a distrus tocmai ceea ce era uman în specia noastră, despre cum școala nu e altceva decât o fabrică producătoare de două, maximum trei tipuri de șuruburi. Dar toate astea, pentru că se desfășoară  undeva departe de linia pe care îți conduci tramvaiul, nu vor exista. Pur și simplu nu vor exista… Ca pisica lui Schrödinger…

Anunțuri

4 gânduri despre „Moartea. Instrucțiuni de instalare

  1. La ce bun o fi murit Socrate, poate nici el insusi nu stia cu exactitate… Videoclipul din debutul textului il ilustreaza doar. Textul, deci, nu interpreteaza mitul, ci se serveste de el ca de un punct de plecare. El nu e nici platonic, nici aplatonic, nici antiplatonic, nici neoplatonic (o fi platonician, cumva? 🙂 ), ci, pur si simplu, literatura, fictiune, formulare a unor ganduri oarecare. Nu va aflati, asa cum eronat pareti a crede, in fata unui text stiintific…

    Apreciază

    1. Nici n-am citit textul ca pe o încercare de hermeneutică a lui Platon și nici n-am crezut vreodată că filosofia ar putea pretinde la statutul de știință. Reacția mea nu se referă atât la forma acestui articol care, după mine, e fără cusur (în măsura în care această părere nu depășește subiectivitatea unui diletant în „știința” literară), cât la conținut, mai cu seamă la acest vatman. Or, videoclipul din antet m-a poziționat pe o notă platonică, care e departe de un mesaj cu vatmani care nu-și îndeplinesc datoria – aici s-a produs disonanța. Chiar dacă e să țin cont că acest articol nu e decât ficțiune, oricum, îmi este mai aproape opinia pe care o expuneți în minunatul articol „Când școala devine inutilă…”, unde (prin întrebarea lui Zizek) se spulberă orice gândire binară cu vatmani buni și vatmani răi etc.
      (mi-a plăcut mult comparația cu pisica lui Schrodinger!)

      Apreciază

  2. Pai, mesajul nu este despre vatmani buni si rai. El se vrea, cel putin, o critica la adresa alienarii omului in societatile neoliberale, ceea ce il face coerent cu ilustratia mitului pesterii, pana la un punct.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s