Romanul lui Houellbecq și decăderea Occidentului


 download Recentul roman al lui Michel Houellbecq („Supunere”, București, Editura Humanitas, 2015, în traducerea lui Daniel Nicolescu), dincolo de valurile pe care le-a provocat în Franța și nu numai, în traducere românească, își pierde mult din potențialul exploziv. Nu e vorba, firește, numai de traducere, ea însăși discutabilă, ci, mai ales, de subiectul lui, subiect ce rămâne, pentru lumea românească, unul excentric, abordat la nivelul unei conversații de salon.

               Ne aflăm în Franța anilor 2020,  o Franță în care Frăția Musulmană devine un partid din ce în ce mai puternic, din ce în ce  mai influent.  La alegerile prezidențiale, partidul reușește să-și impună candidatul la președinție.  Franța devine un spațiu islamizat, învățământul universitar se adaptează și el noilor rigori, devin practică curentă poligamia și purtarea vălului islamic în public. Povestea e relatată la persoana I, de un narator subiectiv, profesor universitar blazat, tipologie a intelectualului occidental cantonat în rutină, incapabil să reacționeze ca militant. Ceea ce atrage de la bun început atenția în romanul lui Houellbecq este tocmai această blazare extremă pe care o putem constata cu fiecare pagină citită. Romanul poate fi, de fapt, citit și în această cheie.

               Despre decăderea Occidentului și moartea Europei s-a tot vorbit. S-au adus argumente de natură culturală, de natură istorică sau, mai nou, de natură demografică. Ce înseamnă, însă, mai exact, astăzi, decăderea Occidentului și moartea Europei?! Tocmai aici, romanul lui Houellbecq ne pune în fața unor raționamente care dau de gândit. Pentru noi, atâta vreme exilați într-o margine de Europă, procesul acesta de descompunere a valorilor europene poate părea fie marginal, fie lipsit de tragismul pe care îl poate avea pentru un personaj precum cel principal din „Supunere”. Mai mult, el poate apărea drept benefic pentru anumită parte a intelectualității românești, oricum exasperată de zona de extremă în care au plonjat noțiuni precum „toleranță”, „multiculturalism” sau „globalizare”.

               De fapt, inamicii români ai „globalizării” vor putea primi cu o oarecare ușurare distopia lui Houellbecq, închipuindu-și că în absența presiunilor globalizării, identitatea noastră românească are de câștigat în sensul prezervării autenticității, purității ei. Două lucruri ar fi de remarcat aici. În primul rând, „political corectness-ul”, „toleranța”, „multiculturalismul” și „globalizarea” nu au apărut în Vestul Europei din senin, impuse artificial, așa cum a fost cazul Estului Europei. Ele toate sunt rezultatul unui proces natural ale cărui etape au fost colonialismul și, mai apoi, postcolonialismul. Au fost, ca atâtea realități culturale dominante în Europa de Vest de azi, lecții ale celui de-al Doilea Război Mondial. Sigur, noi, românii, când toate astea se întâmplau, nu eram de față. Eram puțin ocupați cu propriile noastre probleme, eram absenți, îngrijorați fiind de rațiile noastre de pâine și ulei, enervați de programul redus al televiziunii publice și de lipsa căldurii și apei calde. Când toate aceste concepte, deci, erau internalizate în Vest, pe aici ele nici măcar nu ajunseseră. Așadar, e lesne de imaginat de ce moartea Europei, ergo moartea lumii bazată pe aceste concepte, ne lasă indiferenți. În al doilea rând, ajungând la masă când deja felurile principale fuseseră consumate, ni se pare cumva că „globalizarea” a fost anume inventată pentru a strivi culturi mici, dar viguroase, precum cea română. Cu alte cuvinte, credem că totul este despre noi.      

               Când Horia-Roman Patapievici, în recenta sa carte „Partea nevăzută care decide totul” (București, Editura Humanitas, 2015), își dezvoltă o inteligentă argumentație despre cum creștinismul ar fi trebuit să fie acceptat ca fiind fundamentul cultural al Europei și inclus ca atare în constituția Europei, el nu se oprește nici măcar o secundă la argumentele celor care nu au dorit o astfel de mențiune într-un document oficial, fundamental și definitoriu precum este o constituție europeană. Și, aici, ajungem din nou la Houellbecq. Personajul lui, profesorul universitar, nu are convingeri religioase profunde, el este rezultatul unei educații seculare. Răspândirea islamului îl lasă la fel de rece pe cât l-ar fi lăsat, să zicem, ofensiva creștinismului asupra societății. Problema lui nu e de ordin religios, căci, dacă ar fi, atunci reacția ar fi agresivă. Fundamentalismului islamic nu-i poate răspunde pe măsură nici măcar un creștinism moderat, pentru că bătălia s-ar duce în aceeași paradigmă a credințelor. Or, pe tărâmul credințelor, nu se poate ajunge la niciun fel de conciliere. Fundamentalismului religios, de orice natură ar fi el, i se poate răspunde adecvat doar în paradigmă laică. În plus, după recentele traume legate de Holocaust, după mai vechile traume legate de Inchiziție, ce sens ar mai avea o astfel de menționare a creștinismului?! Argumentul suprem al lui Patapievici este acesta: societatea europeană este, cultural, mental, rodul unei civilizații bazate pe valori iudeo-creștine, lucru care trebuie recunoscut. Două observații: 1. Religiile nu sunt pure; ele aglutinează forme anterioare de credință religioasă, ritualuri preluate sau ușor modificate ale unor forme de credință anterioare. Creștinismul, în acest sens, nu este nici el mai mult de o aglutinare de valori precedente plus ceva contribuții originale. Ar trebui, atunci, să punem în constituția europeană referințe la toate formele de credință care au făcut posibile apariția și maturizarea creștinismului?! 2. O constituție funcționează pe o premisă fundamentală: ea nu poate exclude, nu poate lăsa la o parte. Decât să excludă, e de preferat să ignore, să treacă cu vederea. O constituție este, până la urmă, un document politic și nu o lucrare științifică. Ea nu poate să închidă ochii la cei care, fie au alte convingeri religioase, fie nu au niciuna. Și cei ca ei au avut o contribuție, greu de spus cât de mare sau cât de mică, la ceea ce este azi Europa.

               Să ne întoarcem, însă, la romanul lui Houellbecq, după această deloc întâmplătoare digresiune. Când i se propune convertirea, profesorul lui Houellbecq, are, printre altele, o problemă de natură practică, nicidecum religioasă.  El spune, la un moment dat că, acceptând poligamia, ar avea de înfruntat următoarea situație: cum și-ar putea alege soțiile, dacă acestea ar fi tot timpul îmbrăcate excesiv?! Tocmai această interogație, acest fel de a pune problema poate fi răspunsul pentru orice tip de fundamentalism religios. Societatea europeană, cel puțin în Vestul ei, funcționează de o bună bucată de vreme pe reguli și principii laice incompatibile cu orice tip de fundamentalism religios. A introduce orice referință, orice mențiune la creștinism într-o constituție europeană ar însemna a relansa o fără de sfârșit dezbatere între cine e mai puternic, Dumnezeu sau Allah?! Ar însemna a introduce în societatea europeană un pachet cu dinamită pe care, mai apoi, orice nebun ar dori să-l aprindă.

               În „Supunere”, există, deși nu s-ar spune, și o doză de optimism. Cine vrea să vadă în acest roman doar o alegorie despre invazia islamului, poate s-o facă, având, desigur, destule argumente. Însă, e acolo ceva profund dătător de speranțe. Mulți dintre cei care acceptă islamul n-o fac din convingere religioasă, ci doar pentru a-și menține privilegiile. Ei aduc, prin convertirea la islam, în interiorul islamului, modul de viață european. Se acomodează, însă dinamitând fanatismul religios din interiorul lui prin mici gesturi care sunt, de fapt, reflexe culturale ale omului educat într-o societate laică. Or, deși asta poate fi, în ordine morală, condamnabil, este, de fapt, dătător de speranțe. Armura impenetrabilă a fundamentalismului religios se destramă din interior.

               „Supunere” este, însă, oricât de optimiști am fi, un roman al blazării, al rutinei, al decăderii unui mod de viață, a unor valori. Niciun personaj al textului nu pare a fi măcar intrigat dacă nu și revoltat la gândul islamizării Franței. De fapt, nu la gândul islamizării, acesta fiind un proces care, în roman, se produce oarecum natural (există alegeri, partidele au programe clare, la vedere, coalițiile politice se articulează oarecum previzibil, mecanismul de vot funcționează democratic), ci la gândul unei atât de bruște schimbări de paradigmă culturală. Trecerea de la monogamie la poligamie, oricât de atractivă ar putea părea, e, totuși, un salt cultural ce nu poate fi făcut peste noapte. Se ridică, astfel, o altă problemă, poate și mai gravă aici, o problemă care, de data aceasta, ne privește și pe noi în cel mai direct mod cu putință: ce face lumea academică?! Unde sunt universitarii, de ce preferă ei acomodările, de ce refuză să declanșeze, măcar la nivel polemic, o dezbatere serioasă, de ce nu vorbesc?! Deci, unde sunt?! Abia acum, constatând că universitarul e un birocrat acomodant și dependent de zonele lui de confort, distingem o adevărată provocare pe care romanul lui Houellbecq ne-o așază în față chiar și nouă, românilor. Asta, într-adevăr, ne privește în mod direct! Închisă în biblioteci, răsfoind manuscrise prăfuite și scriind articole științifice prestigioase, dar lipsite de circulație și de cititori în adevăratul sens al cuvântului, lumea academică suferă de autism. Judecând după numărul de conferințe la care participă, după numărul de lucrări pe care le publică, după frecvența cu care e citat (foarte adesea, pe bază de reciprocitate), profesorul universitar ne apare drept un om conectat la nou, in liniile dintâi, sesizând și punând sub lupă tot ceea ce e provocator în societatea contemporană lui. În realitate, nimic nu pare a fi mai inerțial decât lumea academică (românească și, se pare, nu numai).

               Aceasta este calitatea de căpătâi a romanului „Supunere”; te face să gândești în atâtea chei, îți deschide atâtea posibile moduri de a privi lumea europeană! Fără să fie neapărat o capodoperă, textul propune o viziune, aruncă o privire asupra a ceea ce pare a fi șubred, fragil în societatea europeană a secolului XXI. Pentru români, câteva dintre palierele de interpretare par a fi lipsite de interes, în sensul că sunt străine de preocupările noastre imediate. Altele, însă, pot privi și lumea românească!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s