O călătorie în timp

 (textul face parte dintr-un proiect in lucru. Toate celelalte texte pot fi consultate la

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu)

               Je préfère ma chambre et mes rêves…  Asta scrisese, cândva, demult, B. într-un carnețel pe care acum îl descoperise prăfuit, printre lucrurile ei de odinioară. Lucrurile de odinioară, ca și întreaga ei adolescență, păreau a se fi petrecut într-o altă viață. Uitase de carnețel, de ce anume o făcuse să scrie toate astea. Doar acum, când recitește, își dă seama că, de fapt, nu uitase. Se poate, într-adevăr, uita ceva cu adevărat?!

               Numai că, acolo, în camera, în visele și visurile ei se mai născuse ceva și, cu toate că adolescența rămăsese până azi o altă viață, acel ceva se strecurase dintr-o viață în alta și supraviețuise neatins, așa cum neatinse rămân, îndeobște, emoțiile care, la un moment dat, ne îndeamnă să facem cutare sau cutare lucru. Lucrurile în sine, forma lor materială, gesturile, poveștile cu detaliile lor se pot evapora pentru a face loc vacarmului prezent, însă emoția din spate se păstrează neatinsă, dormind undeva, cine știe prin ce cotlon de minte, până când vine momentul trezirii. Acel ceva era tocmai sentimentul distinct că lumea dinafară e mai săracă decât cea de dinăuntru, că oamenii cu sporovăiala lor eternă sunt exasperanți, cu atât mai mult cu cât, în absența lor, B. își putea oferi sieși atât de multe!

               Devenise superstițioasă. Foarte superstițioasă. Era în stare să se întoarcă din drum dacă cineva i-ar fi ieșit în cale cu o găleată goală, se temea că ziua îi va fi ruinată de o pisică neagră care traversa, în goană, strada, prin fața ei, credea că cioburile unei oglinzi sparte îi vor aduce ghinion și își consulta horoscopul cu religiozitate. Era, de altfel, singura formă de religiozitate care-i mai rămăsese. Și acum, ajunsă cu totul întâmplător și pentru scurt timp în camera unde-și petrecuse adolescența, își răsfoia carnetele cu amintiri, jurnalele și însemnările și ce vedea acolo nu era despre ea.  Nu reușea să reconstituie drumul, legătura dintre femeia dintre paginile carnețelelor și cea de zi. Era o ruptură brutală. Cu singura și notabila excepție a acelei propoziții pe care o notase cu roșu, cu majuscule. Acolo, găsea ceva care încă îi mai amintea de ea însăși.

               Stătea în genunchi, pe covor, întorcând paginile și neînțelegând nimic. Acolo, în paginile acelea, nu era nimic despre pisici negre, oglinzi sparte sau horoscop. Acolo era o femeie care visează și pe care nu părea s-o atingă nimic din ceea ce se putea petrece în afara ei. B. era melancolică, tristă, nostalgică. De n-ar fi fost însemnările astea, ea nici măcar n-ar fi știut că existase astfel, că fusese un timp în care, dacă ar fi privit înăuntrul ei ca într-o oglindă, ar fi văzut cu totul și cu totul altceva decât ceea ce vede azi.

               Avea să-mi povestească momentul la mult timp după ce el se petrecuse. Atunci, se întrebase cum anume s-ar putea întoarce; prin ce anume miracol, prin ce act superstițios de magie ar putea recompune, din paginile carnetelor, „creatura” (ea folosise, amuzată, chiar acest cuvânt) care fusese atunci, trezind-o la viață, resuscitând-o cu frenezie, în speranța că nu e prea târziu. Știa destul de bine răspunsul, știa că mersul înainte e starea naturală, posibilă, firească, în vreme ce mersul cu spatele reprezintă o anomalie, un joc, o fantezie, o toană. De altfel, B. experimentase nici mai mult nici mai puțin decât o călătorie în timp. Se văzuse pe ea însăși din afară, se lăsase emoționată de întâlnire, răscolise într-un cufăr cu emoții pe care, apoi, trebuise să-l închidă. Întoarsă în timpul ei, la pisicile negre, la horoscop, la cioburile care aduc ghinion, B. nu înregistrase altceva decât acea imensă surpriză de a se fi văzut așa cum nu crezuse că fusese vreodată.

               I-am  spus că n-ar fi rău să păstreze înregistrări ale ei așa cum e azi, pentru ca, la un moment dat, să se poată întoarce la fiecare dintre vârstele prin care va trece. Pentru ea, n-ar fi fost de mare ajutor. Însă, pentru încă nenăscutul ei copil, ar fi fost un miracol. De fiecare dată când B. nu și-ar fi înțeles fata, ar fi îngrijorat-o retragerile ei din lume, tăcerile ei, actele ei de revoltă, încăpățânarea de a iubi oameni nepotriviți, de a ignora pe deplin și cu bună știință sfaturile izvorâte din „înțelepciunea maternă”, de fiecare dată când se vor întâmpla toate astea și multe altele, ea, femeie și mamă de acum, nu ar fi avut altceva de făcut decât să-și răsfoiască în liniște carnețelele.

               Cel mai probabil, vreun defect straniu de construcție ne face să nu mai fim în legătură cu noi, cei de altădată. Ne imaginăm că am fost întotdeauna așa cum suntem azi, că ne-am născut gata învățați, gata maturizați… Ne enervează că alții, mai tineri ca noi, nu văd exact ceea ce vedem noi, nu privesc cu claritatea cu care nouă ni se pare că privim în jur. B. s-a gândit ceva timp la asta. Știu pentru că, de fiecare dată când era măcinată de vreo idee, de vreun gând, obișnuia să răspundă monosilabic, să aprobe pentru că, astfel, nu mai era obligată să ofere explicații și se putea retrage repede în interiorul ei.

               Un singur lucru aș fi vrut s-o întreb; era exact întrebarea pe care nu i-aș fi putut-o adresa vreodată. Aș fi vrut să știu dacă atunci, acolo, în fața însemnărilor ei din adolescență, plânsese ca în urma unui cortegiu funerar, ca în urma cuiva drag pe care îl conduci pe un ultim drum. Aș fi vrut să fiu acolo pentru a vedea dacă, după ce terminase de citit, se privise în oglindă; și, mai ales, dacă se privise, cum anume o făcuse; cum se uitase la ea însăși, cu ce ochi, cu ce încruntare a sprâncenelor, cu ce grimasă…