Acasă


(reflecții asupra lui „acasă”, redactate cu ceva ani în urmă, în India)

               imagesNimic nu pare mai artificial, mai lipsit de sens, mai melancolico-patetic, mai fără perspectivă decât o discuţie despre… acasă. Căci, a face vorbire despre acasă înseamnă una din două: fie extindem spaţiul dincolo de limitele noastre subiective şi ne definim casa ca fiind patria, naţiunea sau poporul cărora le aparţinem şi, atunci, dacă nu avem grijă, ajungem direct în fundătura naţionalismului, fie ne retragem în noi înşine şi devenim idilici, amintindu-ne de un acasă atât de personal, încât el nu mai spune nimic celui ce ne ascultă sau ne citeşte, devenind un lamento cu puternic impact emoţional pentru vorbitor, dar plictisitor pentru ascultător. Există a treia cale? Un fel de a vorbi despre acasă fără a aduce în discuţie nici propria ta biografie şi nici concepte politice precum naţiune sau popor?! Există o a treia cale, atât de flexibilă, încât să poată fi înţeleasă în spaţii culturale dintre cele mai diverse, care se situează dincolo de cetăţenii şi nostalgii?! Eu cred că da… Primul pas către a treia cale ar trebui să înceapă cu o dezrădăcinare… Singurul acasă veritabil, transmisibil şi perfect inteligibil, e acela de care devii conştient atunci când eşti departe. Constatam acum câţiva ani că niciodată nu m-am simţit mai ortodox decât într-o catedrală catolică sau într-o moschee evreiască. Aşa se întâmplă şi cu acasă; atâta vreme cât eşti acolo, nu poţi şti niciodată dacă nu cumva esenţa lui acasă ţine mai degrabă de un confort, de o obişnuinţă, de rutina de a te şti înconjurat de lucruri familiare, de spaţii familiare, de oameni ale căror figuri le recunoşti şi caractere pe care ţi se pare că le intuieşti. Abia dezrădăcinarea poate da un răspuns definitiv în privinţa a ceea ce e cu adevărat acasă.

               Pentru generaţii întregi de români, căci România a fost şi rămâne, încă, în esenţa ei, o ţară rurală, spaţiul natal restrâns, sub forma casei părinteşti, sau cel extins, sub forma regiunii istorice căreia aparţinem, acasă a fost, inevitabil, un teritoriu. Bietul Goga, transplantat din Transilvania la Bucureşti, avea să îşi piardă capacitatea de a scrie poezie aşa cum o făcuse înainte. Există o întreagă pleiadă de scriitori pentru care nostalgia spaţiului natal avea să fie subiectul preferat al unor scrieri de maturitate şi bătrâneţe. Cu toată înţelegerea pe care o am pentru ei, trebuie să spun că nu despre acest acasă vreau să vorbesc. El este în integralitate neinteresant, de vreme ce orice fiinţă umană, dotată cu o minimă inteligenţă, e capabilă de nostalgii de acest fel. Mai sunt unii care, pe acelaşi principiu, confundă nostalgia faţă de propria lor tinereţe cu un soi de Vârstă de Aur despre care vorbesc la nesfârşit, cu o amnezie selectivă. Aceştia sunt cei care se gândesc cu o lacrimă, reală sau imaginară, în colţul ochilor, la comunism. Comunismul s-a suprapus propriei lor tinereţi, şi cum nimic nu e mai firesc decât să te gândeşti la propria tinereţe cu emoţie şi regret, ei transferă asupra comunismului nostalgia faţă de momentul în care erau tineri. Nici unii, nici alţii, însă, mi se pare că nu ating substanţa a ceea ce ar trebui să fie acasă.

               Marile dezrădăcinări, fie că au îmbrăcat forma unei simple modificări de domiciliu, sau aceea, mult mai gravă ca tonalitate, a exilului, îmi par a fi cheia problemei. Cu alte cuvinte, după ce înlăturăm pe rând, din preajma noastră, oamenii şi locurile care ne-au marcat, ar trebui să rămână ceva. Acel ceva e acasă. Idei şi senzaţii pure, asociate cu locuri şi oameni, dar nu depinzând de ele, idei şi senzaţii pe care le purtăm cu noi în momentul marii dezrădăcinări şi care vor fi acolo, mascate sau uşor denaturate de propriile noastre evoluţii, de educaţia noastră, pe tot parcursul vieţii. Aşadar, acasă nu e o noţiune statică, un soi de spaţiu în care personajul din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se întoarce pentru a se regăsi, cu consecinţe previzibile şi tragice. Dacă trebuie să te întorci undeva în spaţiu sau în timp pentru a te regăsi acasă, atunci procesul acesta e doar de natură personală, fără relevanţă universală, doar un soi de patetism individual în faţa căruia fiecare dintre noi cedează, mai devreme sau mai târziu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Singurul acasă căruia ii recunosc o valoare universală, care e potent dincolo de graniţa subiectivismului personal, e acela pe care îl purtăm cu noi şi care e vizibil oricând şi oriunde, indiferent dacă ne aflăm la mii de kilometri distanță de spaţiul natal sau la decenii în timp de propria noastră tinereţe.

               Ajungem, aici, la o altă carenţă a majorităţii discursurilor despre acasă.  Noţiunea e asociată unui spaţiu-timp fondator, de cele mai multe ori casa părintească ori oraşul sau satul în care ne-am petrecut copilăria. Ne întoarcem la maturitate în acest spaţiu-timp doar pentru a exclama, asemenea lui Eminescu: astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege nu mai pot/ Unde eşti copilărie/ cu pădurea ta cu tot? Un vid, deci, de netrecut, şi, mai grav, de necomunicat se naşte astfel. Ne aşezăm în colţul casei unde obişnuiam să stăm în copilărie, luăm la pas străzile şi uliţele pe care le băteam cu zeci de ani în urmă şi ne descoperim acasă. Pentru cel care ne priveşte, însă, detaşat, urmărindu-ne în peregrinările noastre, nu suntem altceva decât biete fiinţe umane animate de nostalgii de neînţeles. Şi aici, cercul se închide. Acasă rămâne doar al nostru, încarcerat, egoist şi egolatru, în senzaţii şi amintiri incomunicabile. Dacă am reuşi cumva să-i smulgem esenţa, să-l despovărăm de context, atunci acasă ar deveni ceva fecund, nu doar miros de molii şi experienţe personale, absolut banale pentru toţi ceilalţi. Aşezându-te, bunăoară, în locul exact în care, în urmă cu zeci de ani, obişnuiai să iei masa alături de părinţi, dacă ai putea face ordine în gânduri şi ai încerca să înţelegi de ce, din toate, tocmai această amintire te asaltează la modul visceral, abia atunci acasă ar căpăta sens şi în afara ta. Ar supravieţui nostalgiei şi patetismului şi ,aşa, redus la esenţă, ţi-ai putea purta cu tine acasă-le în lumea largă, vorbind coerent despre el spaniolului de lângă tine, francezului de lângă tine, coreeanului de lângă tine. Sigur, ceva s-ar pierde, aşa cum ceva se pierde de fiecare dată când e exprimat, dar măcar ar şi rămâne ceva, dincolo lacrimi sau nostalgie.

               Însă, cum să te ridici deasupra furtunii de senzaţii care te asaltează odată ce intri în spaţiul lui acasă? De unde să regăseşti forţa ca, aşezat pe locul unde cu decenii în urmă luai masa, copil fiind, să opreşti toate semnalele acestea bulversante din zona senzorialului, pentru a te concentra pe ceva care poate fi transmis, chiar şi în variantă comprimată? Şi mai apoi, te poţi întreba: merită?! Aceasta e adevărata problema aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s