Și dacă l-am trage pe Dumnezeu de barbă?!


Dumnezeu, presupunând că are barbă, trebuie din când în când tras de ea, fie și pentru a vedea dacă barba e autentică sau nu. Dacă se supără, cu atât mai bine. Ce avem de riscat? În cel mai rău caz, potopul lui Noe, sau prăbușirea noastră pe modelul Sodomei și Gomorei. Dar, într-un atare caz, ar însemna că el există și că, deci, dacă am fost virtuoși, ne vom regăsi în Rai. Dacă nu, mai bine că s-a terminat… Dacă nu se supără, înseamnă că fie nu are barbă, fie nu-l deranjează să fie tras de ea… În ambele cazuri, nu avem nimic de pierdut…… Citește mai mult Și dacă l-am trage pe Dumnezeu de barbă?!

Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian”, București, Editura Humanitas, 2006, 295 de pagini


Cartea, scrisă la persoana I, îl are în centrul său pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian. Aflat în ultima perioadă a vieții sale, împăratul descrie, într-o serie de scrisori, viziunea sa despre Imperiu și intențiile sale de sprijinire a artelor. Nu este, firește, lăsată la o parte nici mistuitoarea pasiune pentru tânărul Antinous, pe care împăratul îl deifică și după moartea căruia devine vulnerabil. Desigur, textul rămâne ficțiune, deși ține cont cu destul de mare acuratețe de faptele istorice, … Citește mai mult Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian”, București, Editura Humanitas, 2006, 295 de pagini

Totul începuse ca o joacă de copii


Totul începuse ca o joacă de copii. Copil se simțise, de altfel, și ea, numai că atunci n-o știa. S-ar fi supărat dacă cineva i-ar fi spus-o. Nici când aflase vestea că e însărcinată nu știuse cu exactitate ce se întâmplă. I se părea doar că, în curând, va avea o jucărie nouă, una vie, care i-ar fi amintit de lungul șir al femeilor din familia ei, râzând în jurul pomului de Crăciun, înconjurate de omuleți de toate vârstele. Până când venise acasă de la maternitate, de fiecare dată când se gândea la copii, singurele imagini care-i veneau în minte erau acelea ale unor pui de oameni veseli, gălăgioși, care se împiedicau în covoare și … Citește mai mult Totul începuse ca o joacă de copii

Anatole France, „Insula pinguinilor”, București, Editura Curtea Veche, 336 de pagini


Numai că, mai apoi, romanul devine mult prea… local. Istoria pinguinilor devine istoria Franței, mult prea multe pagini sunt dedicate afacerii Pyrot (aluzie la afacerea Dreyfuss). Părțile cele mai interesante ale textului sunt cea de debut și cea de final, când naratorul încearcă să proiecteze o viziune asupra viitorului. Capitalismul neoliberal se ciocnește de marxism, atentatele încep să zguduie lumea pinguinilor din temelii… Cartea e destul de neglijent redactată, enervantă devenind folosirea repetată a formei „pancardă”, în loc de „pancartă”.… Citește mai mult Anatole France, „Insula pinguinilor”, București, Editura Curtea Veche, 336 de pagini

Fanteziile despre care nu vorbise niciodată


Când privise gândacul acela mare și negru, ieșind din întortocherea de țevi, prin gura de scurgere a căzii din baie, începuse să se gândească la ea. Era o zi de sâmbătă. Ca în fiecare sâmbătă, spăla baia la prima oră a dimineții, când ceilalți abia dacă se treziseră. Înainte de a strivi insecta, o privise o vreme, spunându-și că, de fapt, nu era cine știe ce mare diferență între om și insectă. Nu orbecăie și ea prin încrengături de țevi ruginite, în speranța că va ieși, la un moment dat, la lumină?! Și nu i se întâmplase ca, ieșind în cele din urmă la lumină, să-și dea seama că ar fi fost mai bine dacă ar fi continuat să rătăcească pe coridoare întunecate, fericită numai la gândul că, după fiecare cotire la dreapta sau stânga, s-ar putea ascunde lumina pe care o căuta?!… Citește mai mult Fanteziile despre care nu vorbise niciodată

Cartea care „smintește”. Reflecții pe marginea statutului literaturii


Există, în spațiul românesc, o prejudecată profundă legată de carte. În anumite medii tradiționale, cartea „smintește”. E bine să fii om cu carte, dar nu tocmai bine să stai toată ziua cu nasul în cărți. Asta te îndepărtează de realitate, te face, uneori, greu frecventabil, te extrage din viața socială, te însingurează, te alienează. Poate părea că o astfel de concepție e apanajul vremurilor trecute. Nu cred să fie așa. Din timpurile când Biblia era citită doar de preoți, de teama ca nu cumva, citind-o singuri, credincioșii să capete tot felul de idei, a rămas până azi concepția că cititul îți poate da idei periculoase, te poate transforma, te poate deforma într-un mod periculos. Mai sunt unii care cred că a citi înseamnă a te lăsa contaminat de idei și sentimente care te alterează într-un fel sau altul. Or, nu cred deloc să fie așa. Iată și argumentele.… Citește mai mult Cartea care „smintește”. Reflecții pe marginea statutului literaturii

Paul Bowles, „Sus, deasupra lumii”, București, Editura Humanitas, 216 pagini


Pentru că soții Slade asistaseră, fără s-o știe, la crimă, sunt ademeniți de Grove în vila acestuia, drogați și, în cele din urmă uciși. Romanul se citește greu. Limba română folosită de traducător (Alex. Leo Șerban) e împiedicată, lipsită de personalitate, repetitivă. Pare o traducere făcută în grabă. Deși atractiv la nivel narativ, textul are o inerție a curgerii care-l face greu de savurat. Personajele se perindă prin roman asemenea unor fantome, fără personalitate, fără vigoare. Exotismul decorurilor dispare din cauza descrierilor seci, pline de clișee, inerte. … Citește mai mult Paul Bowles, „Sus, deasupra lumii”, București, Editura Humanitas, 216 pagini