Totul începuse ca o joacă de copii


 (textul face parte dintr-un proiect in lucru. Toate celelalte texte pot fi consultate la

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu)

mama-obositaTotul începuse ca o joacă de copii. Copil se simțise, de altfel, și ea, numai că  atunci n-o știa. S-ar fi supărat dacă cineva i-ar fi spus-o. Nici când aflase vestea că e însărcinată nu știuse cu exactitate ce se întâmplă. I se părea doar că, în curând, va avea o jucărie nouă, una vie, care i-ar fi amintit de lungul șir al femeilor din familia ei, râzând în jurul pomului de Crăciun, înconjurate de omuleți de toate vârstele. Până când venise acasă de la maternitate, de fiecare dată când se gândea la copii, singurele imagini care-i veneau în minte erau acelea ale unor pui de oameni veseli, gălăgioși, care se împiedicau în covoare și spuneau lucruri amuzante, din naivitate și inocență. Abia apoi, pe drumul către casă, îi trecuse pentru prima dată prin minte o idee pe care, de altfel, o alungase destul de repede. Îi crea o stare de neliniște, de spaimă, de disconfort, de singurătate. Se gândise că tot ceea ce văzuse ea la copiii altora era legat de momentul în care aceștia, îmbrăcați și hrăniți, ieșeau din casă. Nu știa nimic despre ceea ce se petrecea cu ei când rămâneau singuri, în familiile lor. Despre copiii bolnavi știa doar că erau bolnavi; o sunau părinții să-i spună că nu mai pot ajunge la petrecere din pricina cine știe cărei febre, cine știe cărei dureri de dinți. Dar ele, febra și durerea de dinți, rămăseseră întotdeauna pentru ea realități teoretice. Auzea că sunt bolnavi pentru ca, peste o vreme, să-i vadă din nou sănătoși și la fel de zgomotoși ca mai înainte. Nu-și pierdea timpul imaginând ce se întâmplase între momentul îmbolnăvirii și cel al însănătoșirii lor. Deși alungase ideea aceea, în lunile care aveau să urmeze, se va gândi din ce în ce mai mult la toate astea.

               În primul rând, constatase, nu fără surprindere, că trebuie să facă față unui clișeu care circulă cu forța devastatoare a oricărui tabu: mamele trebuie să fie fericite că sunt mame. Și nu așa, din când în când, ci fericite tot timpul, într-o stare de beatitudine cvasireligioasă când vine vorba de copiii lor. Ele nu se pot sătura de copiii lor niciodată, nu pot admite public că și-ar dori să vină cineva și să-i ia măcar pentru câteva zile, nu pot recunoaște că sunt irascibile, cu nervii la pământ, abia suportând scâncetele și trezitul în miez de noapte. Asta crezuse și ea până nu demult: a avea un copil e o stare constanta, intens-constantă de beatitudine.

               Așteptarea colectivă era ca ea să trăiască într-o continuă stare de mulțumire, de extaz. Când își pierdea calmul, când se ridica agitată în mijlocul unei cine în familie și nu-și putea ascunde ușoara nervozitate la gândul că în fața ei se deschide larg perspectiva încă unei nopți nedormite, surprindea în privirile celor din jur un ușor reproș. Erau atâtea lucruri despre care nu putea vorbi! De pildă, momentul când își schimbase copilul pentru prima dată. Mirosul acela, imaginea și culoarea fecalelor o făcuseră să nu mai poată mânca în ziua aceea. Momentul în care copilul vomitase pentru prima dată, senzația aceea de scurgere a vomei pe umăr și, de acolo, în jos (îl ținea în brațe) îi produsese un rău fizic. Sigur că îl iubea, sigur că suferea pentru el atunci când era bolnav… doar că erau și momente în care privitul și atinsul cărnii lui îi trezea o repulsie cu atât mai violentă, cu cât trebuia să și-o reprime. Nu făcea parte din ceea ce era acceptabil; despre lucrurile astea nu se vorbește sau se vorbește doar în șoaptă. Altfel, statutul de „mamă bună” riscă să fie iremediabil afectat!

               Ceea ce-o umplea de revoltă era certitudinea că nu e singura. Senzații de genul acesta trăiseră femeile înaintea ei și vor trăi și după. Se revolta, deci, la gândul acestei formidabile ipocrizii; la gândul acestei involuntare conspirații a mamelor care nu vorbeau din teama ca nu cumva să fie nevoite să îndure povara cine știe cărei etichete. Și astfel, le suportau, rând pe rând, pe toate, fără să le treacă prin cap că a vorbi celor care încă nu ajunseseră acolo ar fi fost terapeutic. Poate că șocul de a te simți uneori dezgustat de carnea propriului copil ar fi fost mai mic dacă ar fi fost acceptat ca o normalitate, nu ca o anomalie. Poate că sentimentele acelea amestecate, de om care simte ceea ce crede că n-ar  trebui să simtă ar fi fost mai ușor de suportat.

               Copilul începuse să crească. Atunci când ea ridica, insesizabil, tonul pentru a-i atrage atenția, vedea în jurul ei aceleași priviri. Oameni blânzi și calzi care îi mângâiau copilul pe creștet atunci când era certat și care, după ce se termina cina, se retrăgeau în confortul propriilor lor locuințe, lăsând-o pe ea în urmă să răspundă la întrebări din ce în ce mai complicate: cum ar trebui să se impună? Care e granița dintre toleranță și exigență? Care ar trebui să fie pedepsele, în ce fel trebuie ele aplicate, așa încât să fie proporționale cu fapta copilului?

               În virtutea acelorași clișee despre maternitate, tatăl era marele absent și, tocmai de aceea, juca cu grație rolul omului blând și bun, înțelegător și calm. Nici cu el nu vorbise nimeni. Nu știa că tot ce-și imagina el despre firescul situației nu sunt decât discursuri sforăitoare care se tot rostesc despre ce înseamnă să fii mamă, despre ce înseamnă să ai un copil. Prezența obosește mai mult decât absența. În același timp, însă, o prezență constantă e într-o mult mai mare măsură dovada afecțiunii decât o absență întreruptă, din când în când, de apariții calme și zâmbitoare. Pe termen scurt, însă, ea se simțea copleșită. Mai bine spus, se simțea o victimă… Se trezise cu un copil, adică se trezise într-o situație practică despre care nimeni nu se obosise să vorbească decât teoretic.  Sigur că timpul șterge tușele îngroșate, estompează din suferințe, împacă omul cu sine, indiferent de situația în care el s-ar putea afla. Acum, tot ceea ce putea spera era să nu se înscrie în lungul șir al femeilor care, după ce și-au crescut copiii, învață să tacă, să se complacă în clișeu, să accepte surâzător tabuurile, fericite că ele sunt deja de cealaltă parte a baricadei….    

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s