Și dacă l-am trage pe Dumnezeu de barbă?!


               Dragostea-lui-Dumnezeu-si-a-noastra1Nu știu dacă Dumnezeul despre care ni se vorbește a creat sau nu lumea așa cum e ea, dar e foarte probabil să n-o fi făcut-o. Pentru că, într-un anume sens, am început să existăm cu adevărat abia după ce se spune că am căzut, abia, deci, după ce am început să deviem de la traseul existențial care ni se stabilise de la bun început. Existența în Eden echivalează cu o plată, banală, trivial de neofertantă inexistență. A te plimba cu o fericire tâmpă pe chip printre lucruri nu se poate numi a exista. Dacă n-ar fi căzut, Adam și Eva n-ar fi avut insomnii, n-ar fi trăit depresii, n-ar fi fost înspăimântați de perspectiva bolii și a morții, n-ar fi încercat sentimentul de vid al frustrării sau singurătății. Abia pusă în fața neantului, adică a căderii, mintea umană a devenit minte umană și nu doar producător de beatitudini și contemplări infertile. Mintea începe să caute și să întrebe abia odată cu prăbușirea din grădinile Edenului.

               Abia de atunci, în fața fiecărui exemplar al speciei noastre s-a deschis posibilitatea de a alege: ce vrem să fim, cum vrem să devenim, în ce vrem să ne transformăm? O zi de dinainte de cădere trebuie să fi fost cumplită. Primii oameni se trezeau și în fața lor se ivea o singură întrebare: în ce fel voi fi fericit astăzi? Fericirea aceasta întru eternitate echivalează cu un soi de tâmpire colectivă. Perspectiva de a trăi în felul acesta o eternitate nu-i putea trece prin cap unei ființe superioare. Eliberat de tot ceea ce e zbatere în el, omul nu mai rămâne cu multe. Virtuțile lui, în absența păcatului, nu sunt altceva decât o cvasipermanentă stare de anestezie generală.

               Apoi, șocant pentru mine e că în niciuna dintre marile religii formal monoteiste Dumnezeu nu are simțul umorului. Dimensiunea ironică, sarcastică îi lipsește constant lui Dumnezeu. Simplul gând că Adam și Eva ar fi putut spune bancuri pe seama lui Dumnezeu de față cu el e aproape o blasfemie. Dumnezeul nostru e serios în tot ce face. Nu are spirit ludic. Îi lipsește capacitatea de a nu se lua prea și mereu în serios. Or, genul acesta de superioritate autosuficientă e suspect. Dumnezeu e suspect de serios. Logica lui, enervanta lui grijă pentru porunci, reguli, ritualuri sunt aproape simptomele unei psihoze. Autoritatea lui are ceva din nesiguranța celui care se teme că nu se poate impune altfel. Cei mai severi, stricți și autoritari până la fanatism dascăli sunt aceia care se tem. Predilecția lui pentru obediență, pentru aprecierea unor supuși care nu au dubii, care nu contestă e, din nou, suspectă.

               Apoi, mai e ceva destul de primitiv cu Dumnezeul cărților revelate: el are nevoie de ritual așa cum un copil are nevoie de ursuleții de pluș, fără de care nu poate adormi. Ce e, în definitiv, ritualul, oricare ar fi el?! Un ansamblu de gesturi mecanice încărcate de o așa-zisă semnificație, menite a avea un rezultat concret. Între sărutatul icoanelor făcătoare de minuni și deochiul vrăjitoarei, nu e, pragmatic vorbind, vreo diferență esențială. Sunt ambele la fel de necesare în asigurarea unei coerențe interne a individului care nu-și poate explica funcționarea lucrurilor care-l înconjoară. Tocmai de aceea, nevoia de ritual, fie el religios sau nu, are toate șansele să însoțească aventura omului către complexitate. Aceasta este, de fapt, și frumusețea oricărei religii: ea va supraviețui atât în vremuri de animalizare și îndobitocire, cât și, mai ales, în vremuri de avânt, de libertate a conștiinței. Ea umple un gol și mizează pe un paradox. Dacă ar fi rămas în Eden, omul n-ar mai fi avut nevoie de Dumnezeu. El era acolo, dar rolul său ar fi fost pur decorativ. Odată cu moartea, Dumnezeu devine din nou necesar. Perversitatea situației e că bătrânul acesta, nu tocmai lipsit de inteligență, s-a făcut util tocmai în momentul în care povestea ne spune că a fost înșelat în așteptări. Căderea din Eden vine într-un moment așa de potrivit  pentru el, încât nu te poți opri să te întrebi dacă nu cumva a chiar orchestrat-o.

               În definitiv, există o singură teamă fundamentală a speciei noastre. Toate celelalte sunt corolarii ale acestei frici. E frica de ceea ce nu cunoaștem, or cu ea, cu angoasa asta teribilă, nu se poate supraviețui pe termen nelimitat. În fața marilor dureri individuale, a marilor întrebări care te chinuie la nesfârșit, se naște un vid care nu poate fi gestionat decât de existența lui Dumnezeu. E foarte adevărat, în același timp, că monoteismul creștinismului, iudaismului și islamului sunt o iluzie, dacă nu chiar un fals grosolan. Nu e adevărat că există un singur Dumnezeu pe care fiecare îl denumește diferit. Mai degrabă există mai muți Dumnezei pe care îi numim la fel. Există toți atâția Dumnezei câte frici există în noi. E Dumnezeul habotnicilor, care trage cu urechea la tot, care te însoțește pretutindeni, să vadă dacă ți-ai spui cumva rugăciunea specială înainte de a defeca; există Dumnezeul celor certați cu legile pământești, mai flexibil, mai iertător, cam amnezic, de vreme ce, dacă i te rogi fierbinte, pe  toate le iartă; există Dumnezeul minții căutătoare, care-l vede sub formă de energie; există Dumnezeul muribunzilor, care, angoasați de apropierea sfârșitului, caută sensuri și văd lumini albe peste tot în jurul lor; există Dumnezeul preoților pedofili, hoți, ipocriți la fel cum există Dumnezeul celor care, necrezând în el, îl numesc folosind alți termeni (știință, evoluționism, ateism, comunism, fascism, rasism etc.). În definitiv, orice tip de credință în ceva care are pretenția de a da sens vieții, doar el singur, e o credință în Dumnezeu. Sensul, căutat într-un singur loc, într-un singur domeniu al cunoașterii sau al credinței nu e altceva decât un fenomen de tip religios.

                Problema e că, în momentul în care ai început să crezi că ai descoperit sensul, cei care au ajuns la un alt sens decât tine devin dintr-o dată fie ignoranți, fie barbari, fie candidați îndoielnici la mântuire. Ei trebuie convinși, convertiți, agasați cu broșuri religioase și predici până se sinucid din disperare sau, în cazuri extreme, exterminați.

               Deși sunt bazate pe dogme speculative și pe texte revelate care, stricto sensu, nu diferă de poemele homerice sau Epopeea lui Ghilgameș, religiile își țipă isteric adevărurile, susținând că ele ar fi nu numai unice, dar și ultime. În fața unui asemenea cor de istericale, e greu să-ți păstrezi cumpătul. Din când în când, ca formă de sănătate mentală, blasfemia este necesară. Ea clatină niște convingeri sau, și mai frumos, le așază cu capul în jos pentru că, pur și simplu, prin experiență empirică, ar fi trebuit să ajungem la concluzia că nimic nu e mai periculos decât o convingere puternică, înălțată pe un soclu indemolabil. Dumnezeu, presupunând că are barbă, trebuie din când în când tras de ea, fie și pentru a vedea dacă barba e autentică sau nu. Dacă se supără, cu atât mai bine. Ce avem de riscat? În cel mai rău caz, potopul lui Noe, sau prăbușirea noastră pe modelul Sodomei și Gomorei. Dar, într-un atare caz, ar însemna că el există și că, deci, dacă am fost virtuoși, ne vom regăsi în Rai. Dacă nu, mai bine că s-a terminat… Dacă nu se supără, înseamnă că fie nu are barbă, fie nu-l deranjează să fie tras de ea… În ambele cazuri, nu avem  nimic de pierdut…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s