Criza se depășește prin memorie. Memoria nu se dobândește, ci e o chestiune de exercițiu permanent. Ca și uitarea, de altfel. Frumusețea memoriei e că ea te obligă să fii în permanență într-o stare de alertă. Lipsa ei e nocivă prin faptul că se concentrează asupra unor vinovați în cârca cărora se așază vinovății (unii o merită pe deplin). Vinovații dispar și trăim cu sentimentul datoriei împlinite până la următoarea criză. Care ne șochează și mai tare, cu atât mai tare cu cât nu mai avem memoria primeia. Și o luăm de la capăt. Amnezici.
În vreme ce noi suntem ocupați cu ieșitul în stradă, revoltați în mod firesc de petrecerea cine știe cărei tragedii, de moartea absolut gratuită a unor oameni care puteau trăi, în subteranele acestei societăți se creează condițiile propice pentru declanșarea unei noi tragedii. E doar o chestiune de timp și de noroc. La câte reguli se respectă în țara aceasta, faptul că, la finalul unei zile, încă respiri e un miracol în sine. „Trebuie să schimbăm sistemul politic”… Asta vrem de fiecare dată… Să-l schimbăm… Cu ce și cu cine, însă?! Sistemul politic e suma altor subsisteme care, la rândul lor, merg prost. Partidele politice trebuie să ofere ceva membrilor zeloși, devotați. Le oferă funcții. Cum altfel ai putea convinge un om cu o carieră și o viață personală de trăit să-și piardă vremea prin ședințe de partid, să umble cu afișe și pixuri personalizate din ușă în ușă?! El trebuie răsplătit, se așteaptă să fie răsplătit. Pe de altă parte, dacă nu dorim plonjarea către anarhie, avem nevoie de partide politice. Cerc închis, deci…
Revenind la problema memoriei, lipsa ei creează reflexul de sclav. Sclavia modernă nu mai trebuie impusă, cel puțin nu la noi, în România. Ea se autoimpune. De la profesorul care, în timpul unei inspecții, își îmbracă cel mai frumos costum, învățându-și elevii ce și cum să răspundă, de la medicul umilit de managerii de spital și obligat să tacă pentru a nu afecta „imaginea” spitalului, de la funcționarul care, în timp ce te trimite absurd de la o cameră la alta pentru nu știu ce hârtie, e profund conștient de inutilitatea gestului său, cu toții funcționăm în mecanisme defecte. Ne îngropăm în documente justificative, semnăm tone de declarații și procese-verbale doar pentru a fi „acoperiți” în cazul în care se întâmplă ceva. Asta e ceea ce ne interesează. Să avem hârtii care să ne disculpe. Orice regulă e însoțită de hârtia aferentă, semnată regulamentar. Protecția muncii, protecția împotriva incendiilor, împotriva invaziei lăcustelor sau a marțienilor, toate sunt rezolvate cu câte o hârtie semnată regulamentar, cu antetul instituției. Așadar, sistemul suntem noi…
Suntem solidari și mărșăluim când se întâmplă vreo tragedie ca să putem avea conștiința împăcată. Morții cu care ne solidarizăm rămân morți, alții își așteaptă rândul la coadă. Ne solidarizăm cu morții altora, în speranța că data viitoare nu vor fi morții noștri. Ghinion… în ritmul acesta, vor fi… După încă alți douăzeci de ani, nu va mai rămâne familie în țara asta care să nu aibă cel puțin o persoană strivită de un sistem alcătuit prost… Vom vedea atunci, când morții lor vor deveni morții noștri, cât de mult ne încălzește solidaritatea concetățenilor noștri, cât de mult valorează ea… După ce terminăm cu solidaritatea, ne întoarcem în birourile noastre și funcționăm ca și mai înainte. Gata, a mai trecut o tragedie peste noi, ne pregătim pentru următoarea. Au murit câțiva arși de vii într-un club, nu-i nimic… ne solidarizăm și așteptăm cel dintâi prilej să mergem mai departe… Morții cu morții, viii cu viii zice înțelepciunea românească. Se apropie 1 Decembrie, va veni vremea când vom lăcrima duios la auzul imnului național; vin alegerile, vine, deci, vremea să postăm pe Facebook fotografii alături de oameni zâmbitori, îmbrăcați regulamentar (totul se petrece regulamentar în țara aceasta!), oameni care au nevoie de voturi la fel cum noi avem nevoie de o fotografie cu ei, numai bună de postat pe FaceBook. Like… Like… Like… Să ne veselim, zic!!!
Straniu e că în aceste marșuri de solidarizare, cu adevărat nevinovați sunt doar morții. Șirul nesfârșit de tineri care mor în sălile de concerte, șirul nesfârșit de muncitori care mor la locul de muncă… Noi, toți ceilalți, prin simplul fapt că încă suntem vii și ne vom întoarce la locurile noastre de muncă, în stomacul fetid al marilor sisteme birocratice unde lucrăm, continuând să facem aceleași lucruri strâmbe ca și înainte, suntem vinovați. După incidentul de la Colectiv, se organizează simulări de incendii, se întocmesc noi procese-verbale, noi tipizate, noi declarații pe propria răspundere. Ele trebuie semnate prompt. Au loc controale, se înăspresc regulile. Îngropați în hârtii, ne exonerăm de orice răspundere și putem mărșălui data viitoare, vărsând câte o lacrimă sinceră pentru viitorii morți. Sperăm că nu vor fi ai noștri. Însă, până la urmă, totul nu e decât o loterie!
Articole pe aceeasi tema:
https://ovidiuivancu.wordpress.com/2010/06/26/e-vremea-cand-bufonii-devin-eroi/
https://ovidiuivancu.wordpress.com/2012/01/25/vremea-propagandei-redati-romania-romanilor/
https://ovidiuivancu.wordpress.com/2013/01/10/lasati-poporul-in-pace/
https://ovidiuivancu.wordpress.com/2011/09/23/traumatizanta-poveste-a-unei-stampile/
ovidiuivancu.wordpress.com 
Trist, dar adevărat!
ApreciazăApreciază