„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”


 

text publicat in revista „Viata Romaneasca”, nr. 10/2015

http://www.viataromaneasca.eu/articole/124_exerci-ii-de-sinceritate/2248_scrieti-baieti-orice-numai-scrieti.html

               cititorJudecând după relativ multele Târguri de Carte organizate prin diferite colțuri ale țării și, mai ales, după febrilitatea cu care se publică azi la noi, ai zice că te afli într-un spațiu pentru care lectura e o prioritate. Dacă mai navighezi și pe internet, printre bloguri și reviste culturale online, te poate cuprinde optimismul; lumea citește, ți-ai putea spune. În fine, când constați că fiecare colț al țării are un anume grup de scriitori care, cu o oarece frecvență, este laureat al unor diverse premii literare, ți-ai putea imagina că locuiești într-un teritoriu în care scriitorii produc, cititorii lecturează și cartea are un destin glorios. Evident, nu este așa… Editorii se plâng că abia supraviețuiesc, blogurile și revistele online, multe dintre ele, au criterii de selecție mai mult decât flexibile, iar premiile literare se acordă adesea pe bază de reciprocități regionale. A tipări o carte, oricare ar fi ea, a devenit, de ceva vreme, o simplă operațiune economică; nu există autor care să nu poată fi tipărit, dacă e dispus să plătească suma de bani cerută. Cu excepția celor câtorva edituri serioase, celelalte sunt în exclusivitate agenți economici ce funcționează după legile pieței. În cazuri (ne)fericite, apariția cărților e suportată de bugetul local. Când se întâmplă așa, există toate șansele ca tipăritura cu pricina să nu circule foarte mult și nici măcar foarte departe. Nu-mi aduc aminte de vreo carte notabilă a ultimilor ani pe a cărei copertă să stea scris ceva de genul: volum tipărit cu sprijinul Consiliului Județean X. Astfel de producții literare se odihnesc pe rafturile bibliotecilor județene, municipale sau comunale, fără să fie deranjate decât, din când în când, de chiar autorii lor. Până astăzi, deci, stăruie în mentalul nostru colectiv confuzia legată de celebra zicere a lui Ion Heliade-Rădulescu, „scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”.

               De când cu înmulțirea universităților, cam fiecare târg dispune de o suită de universitari care se exprimă despre cărți și scriitori și cărora li se spune, îndeobște, critici literari. Ei validează texte și nume în ritm alert; adesea, cronicile lor de carte par a fi scrise în timpul liber, așteptând doar a fi completate, la momentul publicării, cu numele scriitorului sau al cărții la care se referă. Scriitorimea de acest tip, din ce în ce mai importantă numeric, tinde a se constitui într-o castă aparte, a cărei regulă de aur e producerea de texte. Dacă ele sunt sau nu citite, dacă ele se găsesc sau nu pe rafturile librăriilor, dacă ele respectă regulile de scriere corectă în limba română, asta este, firește, secundar și irelevant. În definitiv, din momentul în care un astfel de scriitor aude de licența poetică, răsuflă ușurat. Poate scrie oricum, poate silui cuvinte, sintagme, reguli gramaticale, fără a se teme că cineva îl va trage vreodată la răspundere. Dacă Eminescu și Nichita inventează cuvinte și încalcă reguli, atunci, evident, oricine o poate face, la adăpostul generoasei licențe poetice. Tot ce e analfabetism literar se refugiază în licența poetică, la fel cum tot ce e suburban, grobian, vulgar, obscur se refugiază în pamflet.

               Nu există târg de carte sau manifestare dedicată cărții în care să nu vezi mișunând pe la standurile editurilor această nouă specie de scriitor; cu cărțile proprii în sacoșe, el oferă exemplare în stânga și în dreapta, așteptând cronici și opinii. Lansările de carte au căpătat și ele anvergura și consistența unei conversații între gospodine; se vorbește mult, plat, ininteligibil, incoerent…

               Într-un asemenea context, a vorbi de estetică sau canon este, în mod evident, inutil. Desigur că viitorul va face ordine printre cărți și scriitori, așa cum, de regulă, trecerea timpului are acest avantaj de a așeza și reordona lucrurile. Însă, până atunci, nu putem face altceva decât să ne trăim prezentul, așa cum e el. A încerca să pui ordine într-un astfel de peisaj e o naivitate. Pluralitatea vocilor și a platformelor de expresie echivalează, în cazul nostru concret, cu absența lor totală. Când prea mulți vorbesc și fac literatură, e greu să distingi falsul de autentic, e greu să auzi vocile rezonabile în mijlocul vacarmului general. Sau, așa cum o constata Andrei Cornea în „Cuvintelnicul” său, e dificil să găsești calea de mijloc a lui Aristotel.

               Altceva mi se pare a fi demn de analizat. De ce, de pildă, la noi, unii se încăpățânează să fie scriitori?! Ce anume fascinează la statutul de scriitor publicat, până într-acolo, încât să râvnească la el grupuri întregi de indivizi onești care, poate, s-ar fi împlinit pe deplin dacă ar fi încercat să-și găsească adevărata chemare în altă parte?! Ce anume mecanism îi face pe unii să trăiască un vulgar catharsis la vederea propriului nume pe coperta unei cărți?! Ca întotdeauna când e vorba despre întrebări care implică mentalități, cred că ar trebui să privim către sistemul de educație care a făcut posibilă apariția și funcționarea unor asemenea tipologii umane. La noi (și, poate, nu numai la noi) în școli și universități, despre scriitori s-a vorbit și se mai vorbește încă mai mult decât despre cărțile lor. Multă vreme, in comunism, scriitorul era o figură aproape mitică, un soi de semizeu, dacă nu chiar mag la care te uitai cu sfială și teamă. El găsise metoda de a transgresa condiția umană, de a o transcende înspre nemurire. Vorba naratorului din „Ocheanul întors”, al  lui Radu Petrescu, scriitorul își vârâse deja un deget în eternitate. Prea puțin s-a vorbit și se vorbește despre laboratorul creației, despre cum a scrie un text important implică o serie de acumulări intelectuale, o serie de combustii interne, de lecturi fundamentale. Așadar, aici cred că se găsește sursa fascinației, mirajul pe care îl exercită cuvântul acesta „scriitor” asupra câtorva dintre conaționalii noștri.

               Apoi, într-o ordine, firește, aleatorie, urmează raportarea autorului la de textul său. Nu te poți opri să nu te întrebi, răsfoind miile de pagini scrise aproape agramat, cum de, recitindu-le, autorii lor nu sesizează lipsa de logică gramaticală și narativă a cărților pe care le trimit către lume, către potențialii lor cititori?! Cum de, ținându-și în mână cartea, ei nu sesizează că au produs un text care-i invalidează iremediabil?! Răspunsul imediat este relativ simplu: în astfel de cazuri, vorbim despre scriitori care scriu mai mult decât citesc. Numai contactul neîntrerupt cu marea literatură poate crea exigențe, numai un cititor înrăit, pasionat, poate să se dedubleze până într-acolo, încât să-și privească propriul text cu ochii celui obișnuit să parcurgă textele altora. Revin, și în cazul acesta, la sistemul nostru de educație. Ni se vorbește prea rar, atunci când ni se vorbește, despre lecturile marilor scriitori. Despre  cum au accesat ei marea literatură universală, despre cum, cu mult înainte de a deveni scriitori importanți, au fost cititori împătimiți.

               Modul românesc de a preda literatură în școli și universități lasă adesea să se înțeleagă că o carte bună se poate naște din nimic. E nevoie doar de inspirație, experiență de viață și cam atât…  Așadar, în subsidiar, ideea care se transmite este următoarea: dintre toate artele, literatura e cea mai accesibilă. Pentru a face literatură, e nevoie să știi a scrie și a citi… să fii, cu alte cuvinte, alfabetizat. Dacă muzica, pictura, sculptura, baletul, cinematografia, presupun toate un anume grad de specializare, o anume ucenicie, literatura, fiind despre emoții și povești, poate fi practicată pe scară largă, fără prea mare efort, căci, nu-i așa, cu toții simțim și avem povești de spus…

                   Subiectul poate fi abordat și la modul anecdotic. În urbea în care trăiesc, o urbe nu cu mult diferită de altele, scriitorii locali se întâlnesc adesea pe la cafenele literare, cenacluri și diverse alte sindrofii culturale, organizate cu o relativă generozitate de autorități culturale locale. Se pare că e mult mai greu în zilele noastre să găsești într-o astfel de urbe un mecanic decât un scriitor. Două observații pot fi făcute imediat. 1. La orice astfel de întâlnire, fiecare vorbește despre sine și despre propria lui literatură. Cărțile mari, validate de timp, nu sunt subiect de conversație… În cel mai bun dintre cazuri, oamenii aceștia se citesc între ei, dintr-un soi de obligație, în speranța reciprocității… și cam atât. Nu-și recomandă cărți, nu vorbesc despre romanele in vogă la un moment dat sau altul, nu schimbă impresii generale legate de fenomenul literar. Nu au, carevasăzică, un comportament de cititor… Ei produc literatură, nu e nevoie s-o și consume. 2. Sunt atât de preocupați de luminile scenei, de momentul în care sunt invitați să citească, încât dau senzația că scriu tocmai în acest scop. Nu pare a exista o nevoie lăuntrică de a transmite, ci doar imperioasa nevoie de a fi admirați ca scriitori. Timpul lor fizic se scurge prin cafenele literare, prin cenacluri și prin conferințe (aceasta e, de altfel, și boala  universitarului de tip nou). Privindu-i și văzându-i peste tot, cu o ubicuitate demnă de invidiat, te întrebi când mai au vreme să citească și să scrie.

               Literatura este o îndeletnicire cronofagă. Empiric, se poate glosa pe marginea următoarei idei; cu cât un scriitor este mai vizibil, vocal, omniprezent, implicat politic, social, cultural, cu cât el deține mai multe funcții, e membru prin comitete, comisii, sindicate, organizații etc., cu atât mai mult se poate avansa despre el prezumpția că citește puțin, ergo, șansele de a produce capodopere se diminuează considerabil. Poate fi aceasta o simplă prejudecată, dar cred că, aplicabilă zilelor noastre și fenomenului literar românesc contemporan, e cu mult mai mult decât atât.

2 gânduri despre „„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

  1. Prea transant. Si daca scrii dintr-o nevoie launtrica de a-ti gasi sensul doar prin scris? Daca o simti ca pe o nevoie vitala, fara de care nu poti respira? Chiar daca n-ai parcurs (inca) toate numele mari ale literaturii si cititul, pentru tine, inseamna doua carti pe luna.

    Apreciază

    1. E foarte bine. Dar atunci, pretentia ta de a fi scriitor e nerezonabila. Poti face orice crezi de cuviinta pentru a-ti gasi sensul, atata vreme cat asta e un demers personal, fara ambitii… E absolut ok. A te pretinde, insa, scriitor, si inca unul important, fara a avea o experienta constanta de cititor, mi se pare o farsa, o impostura.E doar un punct de vedere, transant si subiectiv.🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s